Cu sau fără reguli ?

În creşterea sa copilul parcurge câteva etape mai pronunţate de opoziţie: contrazice, sfidează, îşi manifesta nemulţumirea, vorbeşte necuviincios, face invers decât i se cere. Testează răbdarea şi limitele şi nu de puţine ori iese victorios din “lupta” cu părinţii.

Motivele pentru care părinţii „cedează” sunt de cele mai multe ori lipsa de experienţa, dragostea greşit înţeleasă, jena faţă de cei din jur, frica pentru sănătatea copilului etc.

Trăim în societate, deci trebuie să acceptăm şi să respectăm diferite reguli.

Unii părinţi consideră că regulile uniformizează. Nu comentăm, dar vă propunem să analizăm regula cu beneficiile şi limitările ei.

Disciplina/autodisciplina, controlul/autocontrolul se formează, nu sunt înnăscute. În lipsa unor reguli copilul ar fi dezorientat, nesigur, nu ar învaţă diferenţa dintre bine şi rău, dintre posibil şi imposibil. Regulile sub forma unui set de comportamente îl structurează ca individ, şlefuiesc personalitatea şi caracterul, permit dezvoltarea capacităţilor de adaptare în societate de la vârsta fragedă la cea adultă.

Copilul are nevoie de reguli după care să trăiască, dar şi de modele.

Cu toate acestea impunerea regulilor sub formă de ordin este ineficientă, fie că le respectă, fie că nu. Unele reguli sunt ferme, altele pot fi flexibile, pot permite negocieri de tipul “ceva pentru ceva”.

Aşa cum suntem foarte tentaţi să penalizam un comportament urât trebuie să fim dispuşi să apreciem un comportament corect. Nu este suficient să-l observam, trebuie să-l verbalizam, în caz contrar copilul aude doar ce nu face bine şi va considera că ori de câte ori respectă regulile trece neobservat.

Inevitabil vor apărea comportamente care merită evidenţiate, iar copilul va sesiza repede că îi sunt apreciate eforturile. Dorinţa de a fi apreciat va fi tot mai mare şi se va strădui din ce în ce mai mult să fie un copil “cuminte”.

Lauda şi răsplata sunt foarte eficiente dacă sunt realizate cu discernământ. Totul este să nu se transforme în obişnuinţă sau în “monedă de schimb”. Dacă copilul percepe răsplata astfel, va manipula cu ajutorul ei.

Copilul mic face adesea şotii pentru a atrage atenţia. Încalcă în mod voit diferite reguli pentru a provoca. Reacţia părintelui, fie că este pozitivă, fie că este negativă, este victoria lui. Obţine ceea ce  şi-a propus - atenţia căutată.

În anumite situaţii este mai bine de ignorat anumite comportamente, decât de declanşat „lupta deschisă”. Copilul poate manifesta atât de multă încăpăţânare încât tot părintele va fi cel care va ceda, slăbindu-şi astfel autoritatea. Dacă vede că nu reuşeşte să provoace, copilul va fi cel care „scurtează” episodul respectiv. Acest lucru pune din nou părintele în avantaj, putând la final să explice copilului de ce comportamentul lui nu a fost adecvat şi să transmită aşteptările sale.

Orice fiinţă tânjeşte după apreciere şi se întristează la critică. Copiii, mai mult decât atât, pun un semn de egalitate între apreciere şi dragoste, între critică şi lipsa acesteia.

Totuşi, nu trebuie acceptat orice, oricum, oricând. Critica îşi are rolul ei, dar este foarte important sa vizeze punctual un comportament şi nu copilul. Nu copilul e rău ci o anumită faptă. Ea trebuie criticată! Ex. “m-am supărat că ai vărsat laptele”, nu „m-am supărat pe tine”

“Eşti bun/Eşti rău / M-am săturat / Nu mai pot / Să nu te văd etc.” sunt etichete sau şabloane care, deşi sunt spuse la nervi, fără temei, sunt “depozitate” de copil. El ia cuvintele ca atare şi începe să le conştientizeze.

Copilul trebuie să se simtă iubit! Are nevoie de acest lucru în toate segmentele dezvoltării lui, dar cum nici regulile nu trebuie sfidate, cel mai eficient este ca faptele să fie separate de copil în analiză, fie că e vorba de apreciere, fie că e vorba de critică. Faptele sale trebuie corectate sau evidenţiate, nu copilul!

www.problemele-copilului-meu.ro