Rămânerea în urmă la învăţătura

Lacunele acumulate pot conduce la îngreunarea înţelegerii, la imposibilitatea creării conexiunilor între cunoştinţe. Acestea pot antrena treptat dezinteresul, o lene aparentă, pot contura sentimentul inutilităţii.

Copilul are senzaţia că ori face ori nu face, are acelaşi rezultat negativ.

Persistenţa în această stare agravează treptat posibilitatea de învăţare a copilului şi interesul pentru şcoală. 

Dificultăţile pot fi depăşite prin depistarea acestei stări de fapt, prin implicarea unui adult pentru a ajuta copilul să regăsească firul logic al asimilării.

Cauzele rămânerii în urmă la învăţătura pot fi foarte variate. Cunoaşterea lor este foarte importantă.

Cel mai adesea se datorează unei frecvenţe slabe, fie datorată unei boli, fie din alte cauze. Lipsa de la şcoală scoate copilul din ritm şi îngreunează readaptarea lui. Este nevoie de sprijin pentru eliminarea „golurilor”, de o atenţie sporită a părinţilor.

O altă cauza poate fi „învăţarea în salturi” care duce tot la înregistrarea lacunelor. O colaborare bună între şcoală şi familie poate face că pierderea interesului să fie cunoscută încă de la debut pentru a se lua măsurile corespunzătoare.

În varietatea cauzelor putem regăsi probleme de sănătate (cunoscute sau încă nedepistate), erori ale şcolii (lipsa de experienţă a unui cadru didactic în selectarea, predarea şi evaluarea informaţiilor, standarde prea ridicate, frica copilului - justificată sau nu - de a pune întrebări, schimbarea cadrelor didactice etc.), greşeli ale familiei (supraaglomerarea copilului, pretenţii prea mari, pedepse constante, lipsa de comunicare, nesupravegherea activităţii şcolare, lipsa legăturii cu şcoală etc.).

Ideal ar fi să nu se înregistreze rămâneri în urmă, iar dacă s-a întâmplat, să fie sesizate cât mai devreme pentru a se putea interveni eficient. Neobservate acestea se adâncesc şi creează ulterior problema neadaptării şi insuccesului şcolar. 

Un rol foarte mare în sprijinirea copilului pentru a nu rămâne în urmă sau pentru a depăşi o rămânere în urmă îl are familia şi şcoală, de aceea colaborarea dintre ele este esenţială.

Motivaţia şcolară

Motivele care declanşează, menţin şi direcţionează comportamentul elevului în activitatea de învăţare reprezintă motivaţia acestuia.

O motivaţie pozitivă poate mobiliza eforturile elevului în vederea obţinerii performanţelor în activitatea sa. Îl menţine într-o stare dinamică, atras de sarcinile de învăţare, receptiv. 

În păstrarea motivaţiei pozitive un rol important îl au cadrele didactice. Prin talent şi tact şi prin calitatea actului didactic pot să ţină elevii motivaţi. Îi pot demotiva prin aprecieri incorecte sau prin lipsa acestora, prin activităţi de rutină, plictisitoare.

În stimularea motivaţiei şcolare este bine să se ţină cont de capacităţile şi abilităţile fiecărui elev. Stimularea puternică în discordanţă cu capacitatea intelectuală la un moment dat poate avea urmări negative. Nerealizarea unui scop poate duce la pierderea încrederii şi la instalarea sentimentului de eşec.

În motivarea elevilor de către părinţi e important să nu ofere recompense materiale.

Cea mai puternică motivaţie şcolară este automotivarea. Motivele personale dau forţă de muncă necesară. Ele pot fi variate: nevoia de recunoaştere, viitoarea profesie, demnitatea, pasiunea, dorinţa de a şti, de a dobândi respect faţă de sine şi faţă de alţii.

Motivaţia şcolară se conturează treptat, se modelează în funcţie de factorii care o influenţează şi se maturizează în momentul în care copilul are un răspuns personal la întrebarea „De ce învăţ?”.

www.problemele-copilului-meu.ro