Nevoi ale copilului preşcolar (II)

În articolul anterior am discutat despre nevoia de afecţiune şi nevoia de respect. În satisfacerea acestor nevoi sunt la fel de importante timpul petrecut împreună cu copilul cât şi calitatea acestuia.

Nu este suficientă prezenţa. Copilul are nevoie de o prezenţă activă şi afectivă, de modele de comportament, de comunicare.

Nevoia de comunicare

Între 3 şi 6 ani copilul începe să aibă o viaţă socială. Intră în contact cu mai multe persoane, de vârste diferite, de la copii la adulţi. Grădiniţa, prin numărul mare de copii, persoanele străine cu care petrece câteva ore, educatoarea, părinţii altor copii, îl introduc brusc în societate. Uneori acomodarea este mai grea, dar de cele mai multe ori este firească. 

Copilul începe să comunice mult mai mult. Dacă până acum era mai puţin implicat în relaţiile cu copiii, acum interrelaţionează din ce în ce mai mult cu ei în spaţiile de joacă, în parcuri şi în grădiniţă. Și faţă de adulţi copilul are altă atitudine.

El acumulează multe cuvinte atât în familie cât şi în activităţile preşcolare, le foloseşte corect sau inedit, creează sau susţine diferite situaţii de comunicare.

Bineînţeles că este important şi temperamentul copilului, felul lui de a fi. Unii sunt mai retraşi, mai tăcuţi şi timizi, alţii sunt vorbăreţi, impunători şi chiar impulsivi. Unii nu vor să iasă în evidenţă, se tem să nu greşească, alţii încearcă să capteze atenţia şi se manifestă natural sau dezinvolt în orice situaţie. 

Copilul trebuie încurajat să comunice. Comunicarea dintre părinte şi copil stă la baza formării şi dezvoltării lui. Acest lucru înseamnă mai mult decât strictul cotidian. 

Copilul pune multe întrebări şi are aşteptarea să i se răspundă. În această perioadă parcurge şi aşa-zisa „vârstă a de ce-urilor”. 

Părintele trebuie să-i vorbească calm, cu cuvinte blânde, cu ton cald. Cuvintele nu trebuie limitate strict la presupusa puterea de înţelegere. Copilul este dornic şi capabil să înveţe cuvinte noi. 

Cuvintele trebuie rostite clar şi corect, chiar dacă copilul le stâlceşte. Este o tentaţie a majorităţii părinţilor să păstreze forma drăguţă sau comică a cuvintelor rostite de copil, să-l imite şi să se amuze. Totuşi nu trebuie să exagereze şi cu atât mai puţin să râdă de copil sau să-l expună celorlalţi pentru amuzamentul lor.

Trebuie găsite variante bune de comunicare chiar şi atunci când copilul trebuie atenţionat sau când răbdarea părintelui se apropie de final. (Ex. Mai bine eşti sincer şi-i spui „vorbim mâine, astăzi sunt / eşti foarte obosit”, decât să simtă prezenţa ta lângă el ca o obligaţie pentru tine.)

O comunicare corectă şi constantă face parte din intimitatea părintelui cu copilul său.

Comunicarea este şi un important mijloc educativ. Copilul percepe din ton când are permisiune sau interdicţie, când este apreciat sau când ceea ce face sau spune nu este pe placul celorlalţi. Tonul şi comunicarea nonverbală sunt de multe ori mai importante decât cuvintele, mai ales în situaţiile corective.

O mare importanţă o are şi comunicarea în familie între ceilalţi membri. Familia este cel mai important model al copilului. Efortul de a-i vorbi într-un anumit mod, cu ton corespunzător, pierde din eficienţă dacă copilul are neşansa să vadă alt tip de comunicare în casă, la ceilalţi.

„Când atingi coarda sensibilă, poţi zice orice. Când n-o atingi, nu poţi zice nimic. Problema delicată este să o găseşti. George Bernard Show”

www.problemele-copilului-meu.ro