Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Oricât de mult ar studia psihologia profilul copilului unic sau al primului născut, nu este posibilă crearea unui șablon. Copiii sunt diferiți, la fel și familiile în care cresc și se dezvoltă. Diferențele individuale pot fi mari, temperamentele sunt diferite, cerințele și stilul educațional au mare varietate.
Cu toate acestea există un contur general de care fiecare copil se apropie mai mult sau mai puțin.
Copilul unic
Grija, atenția și dragostea părinților îi revin în exclusivitate. Acest lucru are părțile lui bune, dar și părți vulnerabile. Uneori presiunea pusă asupra copilului este foarte mare pentru a face față așteptărilor părinților.
Copleșirea și suprasolicitarea pot declanșa efecte negative. Dorința părinților de a avea un copil model „cum altul nu-i” este uneori o încercare prea grea pentru copil. Oricum el însuși pretinde mult de la el. În general este apropiat de părinți, își controlează bine emoțiile și da dovadă de maturitate.
În familiile în care este supraprotejat, copilul unic rămâne dependent. Va fi timid, introvertit, nu învăța să ia decizii sau să facă față provocărilor.
Dorește să i se facă pe plac, este obișnuit să primească, dar de cele mai multe ori nu învață să ofere. Poate fi individualist, egocentrist sau răsfățat. Îi place să acapareze întreaga atenție.
Fiind singur la părinți el va simți o obligație în a le face pe plac. În general se înscrie pe un drum de succes la școală și apoi în carieră, este marcat de dorință de a reuși, de a răspunde așteptărilor părinților, de a-i face mândri de el.
Fratele cel mai mare
Părinții sunt mai exigenți cu primul copil și în același timp lipsiți de experiență. Toate dorințele și așteptările părinților se revarsă asupra lui. În altă ordine de idei este singurul dintre frați care a ocupat poziția de copil unic și a beneficiat de iubirea exclusivă a părinților.
Un al doilea copil îl pune într-o situație uneori dificilă de adaptare. El este "detronat", de aceea dezvoltă capacitatea de luptă pentru a atrage atenția asupra sa.
Copilul cel mai mare se responsabilizeaza, consideră că frații lui au nevoie de el și de experiența lui. Îi place să dețină controlul și uneori face pe "șeful".
Caută aprobarea adulților și încearcă să le fie pe plac, vrea să facă performanță. Standardele după care se conduce le impune de obicei și fraților săi.
În unele familii se exagerează poziția acestui copil. I se cere să fie exemplu pentru ceilalți, i se aloca sarcini variate și numeroase, este considerat adult în miniatură. Unii părinți transferă asupra lui multe din obligațiile lor față de ceilalți copii.
Poate fi deranjant pentru el să audă continuu "tu ești cel mai mare", de aceea trebuie menținut un echilibru în solicitări pentru fiecare copil, după puterile lui. Să nu uităm că toți sunt copii!
Copilul cel mai mare adoră să își mulțumească părinții, acceptă regulile, este organizat și punctual. Reușește în ce își propune și dezvoltă calități de lider. Este ambițios și se maturizează mai repede. Știe să protejeze și să ajute, dar menține tendința da a controla relațiile cu cei din jur.
Există și situația în care nevoile celor mici monopolizeaza timpul și atenția părinților. Verbalizări de tipul "cu tine am stat... / pentru tine am făcut..." pot crea efecte nedorite pe termen lung. Copilul se poate simți înlăturat și atunci din responsabilul care ar putea fi, riscă să devină indiferent și să facă special fapte nu tocmai bune pentru a atrage atenția.
De la familie la familie situația diferă, fiind influențată de mulți factori.
Echilibrul, dragostea necondiționată, comunicarea, încrederea și respectul, asigură climatul ideal de dezvoltare și afirmare a fiecărui copil după potențial și aspirații.
