Aprecierea vs. Veşnica nemulţumire

Oamenii prin natura firii lor reacţionează bine, cu deschidere şi dorinţa de cooperare în momentul în care sunt apreciaţi şi acceptaţi. Creşte încrederea în sine, randamentul, implicarea, îşi pun noi scopuri şi luptă pentru ele pentru a demonstra că sunt de încredere şi te poţi baza pe ei.

Situaţiile în care indiferent ce fac întâmpină critici, nemulţumiri, standarde prea înalte, duc spre pierderea încrederii în sine, randament scăzut, lipsa dorinţei de implicare şi chiar indiferenţa.

Copiii percep mai puternic nevoia de apreciere. În prima copilărie sunt capabili să strige obsesiv „mami, mami, mami, mami ...” până primesc atenţia pe care o solicită faţă de un lucru sau o acţiune pe care vor să o facă remarcată. Cu timpul încep şi ei să se interiorizeze ceea ce nu înseamnă că nu au nevoie să fie apreciaţi ci că renunţa la efortul de a atrage atenţia.

Prin “standarde prea înalte” ne referim la acele cereri care depăşesc puterea de executare a copilului fie ca activitate, fie ca performanţă a acesteia. Nu va putea face ca tine lucrurile; este suficient să-l vezi că se străduieşte să facă atât de bine cât poate el (în funcţie de vârstă şi îndemânare). Ex. Va stropi bucătăria dacă spală vasele. Apreciază că le-a spălat, nu reproşa că a stropit.

Unii oameni considera că ceea este bun este normal să fie aşa şi subliniază doar ceea ce considera că ar trebui “corectat”. Copilul poate să dezvolte o imagine falsă - că nu face nimic bun, că părinţii nu-l iubesc, că nu se ridică la nivelul aşteptărilor lor.

Solicitările nerezonabile atât cantitativ cât şi calitativ şi impunerea lor ca priorităţi însoţite de reproşuri şi critici reprezintă cea mai comună formă de abuz emoţional.

Ex. “Nu faci niciodată patul, aştepţi de fiecare data să-ţi spun sau să ti-l fac eu. Îţi baţi joc de mine în fiecare zi.” Vs. “Chiar am aşteptarea să-ţi faci singur patul. Acum eşti destul de mare să mă ajuţi la treburile casei.” (Dacă nu a făcut patul şi observi că a aşezat cărţile / hainele / a şters praful / etc., menţionează acest lucru.). “Foarte frumos ai aşezat cărţile! Ştiu că vei face şi patul să arate la fel de bine.”

Evită “victimizarea”. Nu creezi nici un rezultat pozitiv dacă dezvolţi copilului sentimentul de vinovăţie. (“nu îţi pasă de mine / ştiam eu că nu mă pot baza pe tine / sunt bolnavă şi vrei să mă omori etc.”). El ştie că nu-şi doreşte acel lucru şi se tot întreabă ce te face pe tine să crezi ceea ce exprimi.

Copilul se va interioriza dezvoltând sentimente de frică, umilinţă, neputinţă şi furie, îşi va minimaliza meritele şi îşi va exagera greşelile, i se va părea normal să preia modelul tău de exprimare şi va abuza emoţional alte persoane, fără să conştientizeze acest lucru.

Bianca ZUS

www.problemele-copilului-meu.ro