Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere videoAdaptarea şcolară presupune acomodarea elevului cu sarcinile pe care i le impune şcoala şi procesul de învăţământ. Buna adaptare vizează reuşita şcolară.
Curioase sunt situaţiile în care unii copii dezvoltă brusc şi aparent inexplicabil teama de a merge la şcoală şi refuzul de a învăţa. De cele mai multe ori nu are legătură cu şcoala în sine, iar copilul nu realizează întotdeauna care este adevăratul motiv.
Cunoaşterea cauzelor este foarte importantă pentru a putea găsi soluţia optimă de a ajută copilul. Acestea nu sunt evidente, se descoperă destul de greu, cer înţelegere şi răbdare. Bruscarea şi interogarea copilului cresc doar sentimentul de frică, iar fondul problemei se amplifică şi comunicarea pierde teren. Este real dificil să pătrunzi în sufletul copilului. Ai nevoie de răbdare, de stăpânire şi trebuie să înveţi să asculţi. E mai simplu să vii cu sfaturi, acuzaţii şi ameninţări, dar este ineficient în rezolvarea adevăratei probleme. Copilul poate să se închidă mai mult în el, să se considere neînţeles, să refuze să colaboreze pentru conştientizarea motivelor şi găsirea soluţiilor.
În varietatea cauzelor putem regăsi probleme de sănătate (cunoscute sau încă nedepistate), erori ale şcolii (lipsa de experienţă a unui cadru didactic în selectarea, predarea şi evaluarea informaţiilor, standarde prea ridicate, frica copilului - justificată sau nu - de a pune întrebări, schimbarea cadrelor didactice, o apreciere incorectă sau lipsă ei etc.), greşeli ale familiei (supraaglomerarea copilului, pretenţii prea mari, pedepse constante, lipsă de comunicare, nesupravegherea activităţii şcolare, promisiuni nerespectate, lipsa legăturii cu şcoala etc.). Între cauzele care declanşează dezinteres şcolar pot fi uneori lucruri minore care primesc greutate în mintea copilului (influenţa unui coleg, o discuţie greşit înţeleasă cu un adult, dorinţa de imitaţie a cuiva anume, o interdicţie sau o impunere etc.).
Pierderea motivaţiei îl face să fie nereceptiv, îl determină să-şi ascundă frustrarea şi adevăratele trăiri prin afişări de indiferenţă. Lacunele acumulate pot crea şi ele demotivare. Îngreunează înţelegerea şi fac imposibilă conexiunea dintre cunoştinţe. Copilul poate fi conştient de anumite lipsuri, dar din anumite motive (teama de repercusiuni, comunicare slabă cu părinţii etc.) preferă să nu le facă cunoscute. O altă situaţie este cea în care nu-şi dă seamă de anumite goluri, nu le poate delimita, însă dezvoltă senzaţia că ori face, ori nu face, are acelaşi rezultat negativ. În timp lacunele antrenează dezinteresul, rămânerea în urmă la învăţătura, o lene aparentă etc.
Arată copilului înţelegere şi sprijin în mod natural. Manifestând prea multă grijă faţă de emoţiile lui i le accentuezi, consideră că într-adevăr are o problemă. Luând în derâdere aceste emoţii copilul se va simţi foarte inconfortabil şi va considera că nu îţi pasă. În general se simte jenat de propriile lui emoţii şi nu vrea să comunice despre acest subiect. Are tendinţa de a nega existenţa lor pentru a se proteja. Este important să te simtă alături de el, să ştie că se poate baza pe tine.
Comunicarea cu copilul este cheia multor probleme. A comunica însă este o artă în care există înţelegere, respect, sinceritate. Acel tip de comunicare în care părintele este superior, iar copilul trebuie să răspundă la întrebări, să dea explicaţii şi să facă promisiuni, în care i se reproşează diferite lucruri şi părerea lui nu are valoare, nu e ascultată, sau comunicările tip cicăleala sau punere la zid vor accentua problema creată şi nu vor pătrunde niciodată în miezul real al problemei.
