O tulburătoare dramă familială: „Cioburi”

Cum se poate sparge o familie, o iubire, o identitate? Cum se pot lipi fragmentele  unui vas prețios spart din neatenție sau ale unei relații care nu mai are suflu? Iată câteva întrebări pe care le suscită spectacolul „Cioburi” al Teatrului Municipal „Matei Vișniec” (premiera din seara de 15 martie 2025), o adaptare după piesa „Aniversarea” a dramaturgului, regizorului, actorului olandez Jeroen van der Berg. Nu știu cine este autorul traducerii din neerlandeză - bine cizelată - dar știu că titlul ales pentru limba română este mult mai sugestiv decât cel original.

Tânăra regizoare Alexandra Bandac Marian (ea însăși actriță și dramaturg, asistent de regie la Opera Națională Română din Iași și asistent universitar la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași) propune o viziune minimalistă, într-un decor simplu: sufrageria unei familii din middle class-ul olandez contemporan, unde stăpâna casei urmează să-și serbeze aniversarea a 45 de ani. În centrul scenei este plasată o masă lungă (mult prea mare pentru cele patru personaje prezente) pe care tronează un rafinat aranjament floral. Totul e pregătit pentru un brunch  (substantiv pronunțat cu emfază de protagonistă, care copiază stilul de viață al vedetelor de reality show americane), iar membrii familiei (soțul și cei doi copii, o fată și un băiat adolescenți) sunt gata să înmâneze cadourile. O remarcă specială referitor la această scenografie inspirată realizată de Sebastian Rațiu și completată de video-design-ul lui Mihai Nistor în anumite scene cu un puternic conținut simbolic (mă refer în special la fundalul scenei, pe care apar în cele mai tensionate momente ale piesei crăpături în peretele casei, simbolizând spargerea în cioburi a tot ceea ce a fost o familie, o viață cândva tihnită). La frumusețea și intensitatea spectacolului contribuie mult luminile și muzica (felicitări pentru alegeri, mi-au mers drept la inimă, mai ales melodia franceză din final!), iar numeroasele metafore vizuale au denotat inventivitatea regizoarei.

Ce am văzut? Lipsa de comunicare din sânul unei familii în care mama, Els Beumer (admirabil interpretată de Cristina Florea, dinamică și convingătoare ca în fiecare rol), în loc să-și invite soțul și copiii să mănânce, are o conversație telefonică interminabilă cu sora ei, Thea (Diana Lazăr). Isterică și egocentrică,  depresivă din cauza anilor care se adună, Els pronunță un discurs în care apare obsesiv preocuparea pentru imagine („Când merg pe stradă lumea crede că sunt sora fiicei mele, nu-i așa, Esther?”). Nici tatăl, Leo Beumer (pe care Cătălin Ștefan Mândru îl construiește cu minuțiozitatea și profesionalismul caracteristice), nu prea este în apele lui… Și el suportă greu criza de la mijlocul vieții, erodarea totală a sentimentelor în relația de cuplu, dispariția farmecului din primii ani ai căsniciei. Cu atât mai mult cu cât trăiește o nouă relație erotică, greu de mărturisit. Amanta nu e nimeni alta decât… frumoasa și ambițioasa Thea, abuzată de partenerul ei, Eric, personaj care îi vine ca o mănușă lui Bogdan Amurăriței. Tot acest context generator de anxietate maximă îl face pe Leo să-și dorească un nou început, prin abandonarea vechii familii. 

De fapt, Els și Leo sunt doi părinți abuzivi care îi terorizează pe Esther și pe Jurgen, adolescenți neliniștiți și inadaptați, pe care Delu Lucaci (cu silueta ei filiformă și alura adolescentină) și Alexandru Marin (mereu în alertă) îi interpretează cu maximă fidelitate față de personaj. Nici ei nu se mai identifică sub nicio formă cu casa ai cărei pereți se crapă din ce în ce mai mult pe parcursul acțiunii, pentru că aici sunt mereu apostrofați, reduși la tăcere, împiedicați să-și dezvolte personalitatea și comparați cu copiii mătușii Thea (vai, mult mai reușiți!...). Singura soluție este fuga, violența, mânia, nesupunerea, manifestate prin… spargerea farfuriilor.

Dezastrul final este inevitabil, spectatorul participă (și) la o lecție de etică, morală, pedagogie, psihologie. În fond, spectacolul „Cioburi” este un semnal de alarmă care ne face să reflectăm la pericolul reprezentat de lipsa de comunicare, de sinceritate, la ceea ce înseamnă adevăratele valori.

Cea mai tulburătoare - prin intensitatea și poeticitatea ei - este scena din final. Els Beumer - cu picioarele desculțe, în rochia de gală din voal roșu cu o broșă strălucitoare pe corsaj – urcă pe masa ridicată oblic, într-un unghi destul de periculos. Să fie o trambulină spre eliberare? Sau urcușul unei condamnate pe eșafod? Replicile ei sunt o introspecție eliberatoare, o regresiune spre momentul nașterii într-o iarnă cu multă zăpadă (pe fereastra din fundal căzând fulgi mari și albi), când părinții au știut să o întâmpine în viață cu multă dragoste. Înclin să cred că acceptarea eșecului, sinceritatea cu sine însuși reprezintă calea spre eliberarea de traumă, regăsirea identității, o posibilă lipire a fragmentelor disparate și un nou început.

Poetic, neliniștitor, inovator, spectacolul „Cioburi” al excelentei trupe de la teatrul sucevean regizat de Alexandra Bandac Marian va fi primit cu aceleași aplauze pe orice scenă unde va fi prezentat.

Elena-Brândușa Steiciuc