Subiecte intangibile? De ce? Până când?

Referirea, în primul rând critică și rar laudativă, abordează în toată lumea, dar mai ales în cazul națiunilor latine, subiecte de interes general, precum administrația, politica, serviciile publice, dar și comportamentul afaceriștilor de succes. În aceste critici se atacă fără discriminare instituțiile, personalul lor, modul în care îndeplinesc obligațiile obștești și chiar necesitatea existenței lor. Convingerea că toți sunt o apă și un pământ este generală, aproape toți suntem de acord că cei care lucrează la stat au ajuns prin pile și concursuri trucate în pozițiile pe care le dețin și în cele mai multe cazuri "taie frunze la câini". Și în bună parte realitatea confirmă bârfa. Dar sunt și domenii în care critica este foarte rară, atinge doar ("cu o floare") adiacent neregulile, deși se manifestă la fel de nociv. Să le luăm pe rând și să căutăm explicația atitudinii foarte binevoitoare a românilor în aceste zone.

Aș începe cu Banca Națională, considerată de prea mulți ca un templu al înțelepților, superspecialiștilor și al celor fără "pată și prihană". Vreau doar să pun niște întrebări. De ce România, prin Banca Națională, nu a început procesul pentru integrarea țării în zona euro (bulgarii vor fi acolo în 2025, se pare)? Zona euro înseamnă dobânzi mai mici de două-trei ori decât la împrumuturile în lei care afectează acum cetățenii, firmele și statul național, cel mai important solicitant de credite. Deci, toți pierdem, mai puțin băncile. De ce câștigul (profitul) băncilor în România este de câteva ori mai mare decât al filialelor din UE? Asta pentru că diferența dintre dobânzile percepute la creditare și cele acordate la depuneri este mai mult decât dublă față de următoarea țară din clasament. Cum se permit externalizarea profitului și înțelegerile dintre bănci (carteluri ilegale pentru impunerea condițiilor de împrumut sau a comisioanelor)? Toate acestea au un efect major economic și social. Ce fac specialiștii Băncii Naționale? Ne livrează analize și sfaturi docte, pigmentate cu glumițe și ironii, eventual. Dar nu îi criticăm. Pentru că nu ne pricepem? Dar e evident. Preferăm primarii.

Nu critică mediul diplomatic (și pe șeful său constituțional, președintele) deși "raportează cu mândrie" eșecuri în lanț. Efectele acestor "ilustre" ratări sunt imense (se vehiculează cifra de 1% din PIB ca pierderi pentru țară), dar noi "miștocărim" (pe bune) parlamentarii năuci sau miniștrii care "nu știe ce vorbește". Tot pentru că nu știm "cu ce se mănâncă"? Sau?

Nu prea atacă în vorbe educația și sănătatea decât la modul general, fără nominalizarea de medici sau profesori, decât când o fac "prea de oaie". Ne este frică că ajungem pe mâna lor? Ferească Dumnezeu de boală și de școală, spunea cineva, care avea doar aceste două probleme în viață.

Critica trebuie să se extindă în toate zonele vieții economico-sociale. Avansul și maturitatea democrației vor facilita acest proces. Critica să fie urmată de soluții și să nu "distrugă" oameni și instituții, să se facă serios sau zâmbind, în funcție de subiect, să se lege și de temele importante, nu numai de prețul la ouă sau tomate etc. Nu trebuie să fie subiecte tabu sau persoane exceptate de la analiza tuturor (chiar și cea naivă) pentru că astfel ne îndreptăm spre dictatură. Și nu mai vrem. Cei mai mulți!

Dan Strutinschi