Legătura dintre minte și inimă (II)

Mintea lăsată în voia sa este o sursă de putere extrem de iresponsabilă. Mintea nu poate simți consecințele interconectate și multiple ale deciziilor sale. Fără inima care să informeze mintea atunci când lucrurile sunt imorale, lipsite de etică și merg prea departe, mintea nu face decât s-o țină pe-a ei, pârjolind și distrugând totul în calea ei în numele afacerilor, puterii, stimulării sau plăcerii. Mintea deconectată de inimă este o problemă. Se lasă distrasă, fermecată și deturnată fără țintuirea la pământ pe care i-o oferă inima. O minte deconectată este o minte nefericită, agitată și nesănătoasă.

Mark Twain a punctat acest lucru limpede și frumos când a spus: „M-am frământat la viața mea pentru o mulțime de lucruri, dintre care majoritatea nu s-au întâmplat niciodată”. Oamenii trec prin viață ca prizonieri ai minții lor. Într-adevăr, singura închisoare în care trăiește cineva este cea a punctului său de vedere limitat. Când ne înfruntăm propriile frici – indiferent cât de mari sau mici sunt ele –, suntem adesea surprinși în primul rând că mintea a făcut atâta caz ele de ele.

A trăi în minte înseamnă că, în loc să fim în realitate, în lume, suntem prinși în ciclul repetării la nesfârșit a unor povești mentale despre lume. Mintea se descurcă de minune în a născoci povești care ne captează ușor, ne îndepărtează atenția de la momentul prezent și ne împing către reactivitate.

Poveștile obișnuite ale minții includ judecăți, călătorii în timp – gânduri care ruminează despre trecut sau viitor –, pretexte, justificări și reguli despre cum ar trebui sau nu ar trebui să vorbim și să ne comportăm în lume. Aceste povești modelează felul în care ne percepem și ne raportăm la noi înșine și la lume. Cu toate acestea, gândurile automate și reactive ale minții noastre reprezintă doar un punct de vedere referențial al lumii și al experienței noastre.

Când dăm crezare gândurilor noastre, ne contopim cu ele și credem că suntem gândurile noastre. Contopiți cu ele, credem că gândurile noastre sunt precise, faptice și reprezintă realitatea. De fapt, nu sunt așa. Gândul este doar o posibilitate, adesea una inexactă. Dar când reacționăm continuu la gândurile noastre ca și cum ar fi reale, le facem să fie reale. Facem în așa fel încât cele mai mari temeri ale noastre să devină realitate pentru că reacționăm la ele ca și cum s-ar fi întâmplat deja. Apoi manifestăm neintenționat realitatea minții noastre prin reacțiile pe care le avem. Nu realizăm că rămânem în continuare blocați într-un ciclu de reactivitate, pentru că privim și reacționăm la gânduri inspirate de frică ale minții care funcționează în reluare.

În miezul suferințelor noastre nu stau lucrurile care ni se întâmplă, ci mai degrabă interpretările și semnificațiile pe care le dăm lucrurilor care ni se întâmplă. Nu am suferit când am luat o notă proastă la școală, când un client și-a încheiat relația terapeutică cu mine sau când o fată a spus „nu” când i-am cerut o întâlnire. Acestea sunt experiențe obiective de care cu toții avem parte. Sigur, s-ar putea să nu fie plăcute, dar suferința pe care mi-au provocat-o atunci a fost opțională și bazată exclusiv pe sensul pe care mintea mea le-a dat acestor situații.

Există o diferență între durere și suferință. Durerea este inevitabilă în viață. Suferința, în schimb, ține de interpretările pe care le dăm evenimentelor care ne-au provocat durerea și care își doresc ca lucrurile să fi stat altfel. Am suferit pentru că am interpretat nota proastă ca un semn că sunt bătut în cap, plecarea clientului a însemnat că sunt inutil, iar respingerea a confirmat faptul că nu eram vrednic de a fi iubit. Suferim din pricina semnificației pe care mintea noastră o acordă lucrurilor care ni se întâmplă.

A crede că gândurile noastre sunt în mod inerent adevărate este ca și cum am crede că visele noastre sunt adevărate. Uneori, visele pot părea reale. Ne-am trezit cu inima bătând să ne sară din piept, lac de sudoare și cu ochii ieșiți din cap. Poate dura ceva timp pentru recalibrare, pe măsură ce ne dăm seama, încet-încet, că doar visam. În cele din urmă, ne eliberăm de coșmarurile pe care credeam că le-am trăit, în timp ce ne revenim în simțiri. În mod similar, atunci când dăm crezare fiecărui gând și trăim cu precădere o viață în capul nostru, trăim, în esență, într-un vis. Suntem niște adormiți în stare de veghe.

Psiholog Mihai Moisoiu