A spune „da” unei convingeri limitative pe care o avem despre noi înșine nu este sinonim cu a spune că este adevărată. În acest context, a-i spune „da” înseamnă a recunoaște că ea se manifestă, fără rezistență sau judecată, și a-i mulțumi pentru darurile pe care ni le-a oferit. Pe lângă reflecția asupra calităților și evenimentelor care ar putea fi atribuite credințelor noastre limitative, ceea ce face procesul de mulțumire mai ușor este recunoașterea faptului că credința de a nu fi suficient de bun a fost, fără îndoială, esențială pentru a învăța cum să supraviețuim în lumea materială.
Pentru un copil, care este dependent de mediul său exterior pentru a supraviețui din punct de vedere fizic, ce este mai sigur să creadă: că mediul său este incapabil să-i susțină nevoile fizice, mentale și emoționale? Sau că e ceva în neregulă cu el? În cazul în care copilul ar crede prima variantă, și-ar risca supraviețuirea. Dacă a crezut-o pe cea din urmă, poate avea consecințe pe termen lung, dar cel puțin îi este asigurată supraviețuirea pe termen scurt, ceea ce are prioritate în aceste etape vulnerabile ale copilăriei timpurii.
Și astfel, credința că ceva nu este în regulă cu noi devine protectorul nostru, la bine și la rău. Continuăm să ne bizuim pe această protecție, conștient sau inconștient, până când începem în mod conștient să alegem o nouă credință. Alegerea unor noi credințe nu este ceva ușor și necesită timp și răbdare. Când remarcăm prezența unei credințe limitative, ne putem pune întrebări precum: Vreau să mă raportez la mine și la acest moment în acest mod limitativ? Vreau ca credința mea limitativă să fie singura modalitate de a mă raporta la aceste momente din viața mea? Cum aș răspunde în acest moment dacă aș crede că sunt întreg și suficient de bun? Cum aș percepe și aș răspunde la această situație dacă vindecarea mea ar fi deplină? De ce anume are nevoie acea parte din mine care crede că nu sunt suficient de bun în acest moment?
Dacă reflectăm și facem alegeri diferite, alimentăm automat o credință și un mod de a fi diferite. Prețioasele momente mărunte de schimbare care alimentează o credință diferită ar putea fi îndepărtarea de o ceartă sau de o relație potențială despre care știm că nu va fi în folosul nostru, întărind o graniță sau făcând primul pas către un scop sau o intenție pe care am ezitat să îl facem.
Chiar și atunci când efortul dificil de a hrăni o credință despre noi înșine, care se conformează semnificațiilor, valorilor și intențiilor vieții noastre se încheie, înseamnă oare asta că tăiem copacul ajuns la maturitate deplină care a crescut din sămânța lui „Nu sunt suficient de bun”? Încercarea de a face acest lucru ar fi o greșeală și nu a putut fi realizată chiar dacă s-a încercat. Acel copac reprezintă o parte semnificativă din noi și a contribuit la modelarea a ceea ce suntem astăzi. În schimb, putem onora și comemora copacul cu un semn care îi recunoaște toate darurile pe care ni le-a oferit. Putem să mulțumim vechiului fel de a fi pentru că ne-a adus până aici și să-l lăsăm să servească drept memento că am învățat un mod nou și diferit de a merge mai departe.
Când spunem „da” senzațiilor, emoțiilor și credințelor noastre, invităm experiențele liniștitoare ale acceptării și recunoștinței să ne domolească fiziologia. Sistemul nostru nervos răspunde instalându-se într-o stare relaxată și parasimpatică. Când spunem „nu” experiențelor noastre inconfortabile sau nedorite, corpul nostru și sistemul său nervos răspund așa cum ar face-o la o amenințare; postura ni se închide, mintea noastră devine defensivă, tensiunea pune stăpânire pe țesutul conjunctiv și cortizolul ne inundă corpul.
Putem spune „da” tuturor emoțiilor noastre, chiar dacă experimentarea lor ar putea fi o provocare. Înainte de a putea gestiona o emoție, aceasta trebuie mai întâi acceptată. Înainte ca o emoție să poată fi acceptată, ea trebuie să fie identificată și recunoscută. Recunoașterea unei emoții începe atunci când spunem „da” și „mulțumesc”.
A ne judeca pe noi înșine, oricât de subtil, nu face decât să hrănească și să perpetueze credința că nu suntem suficient de buni. Aceste judecăți, fie că sunt la adresa emoțiilor sau credințelor noastre, sunt îndreptate către noi. Atunci când începem să spunem „da” și „mulțumesc” părților din noi înșine pe care am încercat să le ascundem de lume este momentul în care practicăm o acceptare radicală de sine.
Psiholog Mihai Moisoiu
Tel. 0753 937 223
www.mihaimoisoiu.ro
E-mail: mmmoisoiu@gmail.com