Cum să ne acceptăm trăirile interioare (I)

A spune „da” emoțiilor noastre reprezintă recunoașterea faptului că fiecare emoție poartă un dar. Când negăm darul emoției, rămânem blocați în emoție tocmai pentru că respingem sau judecăm existența și prezența ei în corp. Evitarea unui sentiment nu face ca experiența noastră să dispară. În schimb, evitarea unei emoții o plasează temporar în afara conștientizării noastre lucide. La un moment dat, acea emoție va reveni – cel mai probabil cu o intensitate mai mare – din moment ce nevoia de a ne exprima acea emoție crește în semn de răspuns la stresul experienței noastre de zi cu zi. Adesea este mai bine să ne simțim emoțiile în momentul în care acestea sunt trăite, astfel încât să nu cădem în tiparul de acumulare și intensificare a experienței noastre emoționale. Într-adevăr, atunci când ne îngăduim să simțim o emoție pe măsură ce ea apare, depunem mărturie pentru darurile pe care le aduce.

Durerea aduce darul vindecării și al creșterii. Când expresia sa este refuzată sau suprimată, se poate produce imobilitatea. Tristețea poartă darul reflecției. Când tristețea este negată, poate provoca depresie, izolare și deznădejde. Mânia aduce putere, energie și motivație. Când este negată, supărarea poate deveni furie care explodează iresponsabil și neintenționat spre celălalt. Frica vine purtând darurile înțelepciunii și protecției. Negarea sau evitarea acelor daruri și a fricii se pot transforma în panică și anxietate. Rușinea și vinovăția ne pot învăța valoarea umilinței sau ne pot oferi darul reparației. Sau pot produce inutilitate dacă sunt respinse. Chiar și bucuria, aducătoare de speranță, vindecare și conexiune, se poate transforma în isterie dacă este negată sau reprimată. Indiferent de emoție, un dar, o lecție sau o învățătură ne stau întotdeauna la îndemână.

Puterea de a spune „da” este la fel de relevantă pentru convingerile pe care le avem despre noi înșine. Nu deținem controlul atunci când se ivesc în minte convingerile noastre automate, condiționate și autolimitatoare. Când le spunem „nu”, ne angajăm într-o luptă cu noi înșine care adaugă tensiune și stres asupra corpului. Oricât de dificil ar putea să pară, înțelegerea originilor și funcțiilor credințelor noastre deschide calea pentru acceptarea credințelor pe care mintea le etichetează ca fiind distructive, dăunătoare sau debilitante.

Există o singură credință de la care pornește toată suferința pe care o percepem. Această credință poate fi numită sămânța suferinței. Tot ceea ce ne aduce în viață dureri și suferințe inutile provine din această credință fundamentală. Acea sămânță, idee sau credință poate fi formulată fie ca „Nu sunt suficient de bun”, fie ca „Ceva este în neregulă cu mine”. Ambele indică percepția unei lipse fundamentale în interiorul nostru.

Toate iterațiile și variațiile aparent diferite ale lui „Nu sunt suficient de bun” sau „Nu am dreptate” sunt doar ramuri care au crescut dintr-un copac venit pe lume din această unică sămânță. Acest copac a ajuns la maturitate deplină, deoarece sămânța suferinței a fost udată de mediul nostru și apoi de către noi de-a lungul întregii vieți. Singurul lucru în neregulă cu noi este convingerea că ceva este în neregulă cu noi. Că ceva din interiorul nostru are nevoie de remediere, vindecare, schimbare, modificare, îndepărtare, sporire, transformare, mutație sau distrugere este doar un gând. Gândurile nu sunt întotdeauna adevărate sau cine știe ce reprezentare a realității. Gândurile ne oferă o poveste.

Ne judecăm pe noi înșine ca ființe imperfecte pentru că am fost condiționați să facem acest lucru. Lumea ne-a spus că suntem imperfecți, viciați și incompleți. Credem că nu suntem de ajuns de buni pentru că așa ne-au învățat părinții noștri, deși asta s-a întâmplat fără intenție din partea lor. Dorim să ne schimbăm corpurile, în mare parte, din cauza influențelor mass mediei și ale publicității. La fiecare colț, suntem învățați că ceva este în neregulă cu miezul ființei noastre, că nu suntem prin natura noastră suficient de buni așa cum suntem. Numai mintea noastră este cea care judecă și etichetează ceva sau pe cineva ca fiind inadecvat.

Toată lumea se va confrunta cu o iterație a acestei credințe pe calea spre creștere și vindecare. În acel moment în care recunoaștem o astfel de credință, îi putem spune „nu”, înfruntând credința ca și cum am înfrunta un adversar. Când ne întâmpinăm convingerile cu un „nu”, corpul va răspunde cu aceeași monedă. În schimb, îi putem spune „da” ca și cum am întâlni un vechi prieten, pentru că până și credința de a nu fi suficient de bun a adus daruri. Dacă reflectăm la propria noastră viață, s-ar putea să ne dăm seama că multe, poate chiar toate obiectivele pe care le-am atins, abilitățile pe care le-am dobândit și provocările pe care le-am urmărit s-au născut din sămânța faptului de a nu fi suficient de bun.

Psiholog Mihai Moisoiu

Tel. 0753937223

www.mihaimoisoiu.ro

E-mail: mmmoisoiu@gmail.com