Stadii de dezvoltare la copii

Părțile de personalitate reprezentate de copilul-lumină – suma experiențelor și sentimentelor noastre pozitive – și copilul-umbră – convingerile noastre negative și sentimentele apăsătoare ce rezultă în urma acestor convingeri, cum ar fi tristețea, frica, neajutorarea sau furia – sunt dezvoltate în principal, chiar dacă nu exclusiv, pe parcursul primilor șase ani de viață. Primii ani de viață sunt foarte importanți pentru dezvoltarea unui om deoarece, în acest interval, se formează structura creierului, cu toate rețelele și conexiunile sale neuronale. Experiențele pe care le avem în această etapă de dezvoltare, alături de cele mai apropiate persoane, se întipăresc, astfel, mai adânc în creierul nostru. Felul în care suntem tratați de părinți devine un șablon al tuturor relațiilor noastre, pe tot parcursul vieții. Din relațiile cu aceștia, învățăm ceea ce trebuie să așteptăm de la noi și de la relaționările noastre interumane. Încrederea în forțele proprii și, totodată, în alți oameni se formează în acești primi ani de viață, și – într-un caz mai puțin fericit – tot acum ia naștere și neîncrederea în ceilalți și în relațiile noastre.

În orice caz, ar trebui să ne ferim să gândim prea mult în alb și negru, deoarece nici o relație părinte-copil nu a fost exclusiv rea sau bună. Chiar dacă am avut o copilărie fericită, în fiecare dintre noi există o parte rănită. Acest lucru este demonstrat chiar de condiția copilului: vine pe lume foarte mic, gol și complet neajutorat. Pentru sugar este de o importanță vitală să găsească o persoană de legătură, care să îl accepte; în caz contrar, moare. Imediat după naștere și în continuare, o perioadă îndelungată, ne aflăm într-o poziție în care suntem cu desăvârșire inferiori și dependenți. De aceea, există în fiecare dintre noi și un copil-umbră, care se simte inferior și mic și care presupune că nu este în regulă. În afară de asta, nici cei mai iubitori părinți nu îi pot îndeplini toate dorințele copilului lor. Mai ales în al doilea an de viață, când micuțul poate să alerge deja, el este îngrădit de părinți prin multe interdicții și limitări. Copilul e sfătuit permanent să nu strice jucăria, să nu pună mâna pe vaza cu flori, să nu se joace cu mâncarea, să facă la oliță, să fie atent etc. Prin urmare, copilul simte adeseori că face câte ceva greșit, deci că, dintr-un motiv sau altul, „nu este în regulă”.

Pe lângă aceste sentimente de inferioritate, majoritatea oamenilor prezintă și stări interioare în care se simt „în regulă” și „valoroși”. În copilăria noastră nu am avut doar experiențe neplăcute, ci și unele plăcute; am avut parte de ajutor, protecție, joacă, distracție și bucurie – ceea ce numim noi copilul-lumină.

Situația devine complicată pentru copil atunci când părinții lui, copleșiți de educația pe care i-o dau și de grija pe care i-o poartă, țipă la el, îl bat sau îl neglijează. Copiii nu pot judeca dacă acțiunile părinților lor sunt bune sau rele. Din perspectiva copilului, părinții sunt mari și nu greșesc. Atunci când tatăl țipă la copil sau îl bate, cel mic nu gândește că: „Tata nu poate să-și controleze agresivitatea și are nevoie de terapie!”, ci justifică loviturile primite prin faptul că el însuși „e un copil rău”. Înainte să vorbească, un copil nici nu poate să se gândească la el ca fiind rău, ci simte doar că e pedepsit și că asta, evident, este ceva greșit sau, cel puțin, rău.

Învățăm, în primul rând, prin ceea ce simțim în primii doi ani de viață - dacă suntem sau nu suntem, în esență, doriți. Tot ce ține de îngrijirea sugarului și a copilului se desfășoară la nivel fizic: hrănirea, îmbăierea, înfășarea. Și, foarte important: mângâierea. Prin mângâierea, privirile iubitoare și vocile persoanelor care-l îngrijesc pe copil, acesta își dă seama dacă e dorit pe acest Pământ sau nu. Și pentru că, în primii doi ani de viață, suntem expuși în totalitate acțiunilor părinților noștri, în această perioadă se formează așa-numita încredere vitală sau neîncrederea vitală, deoarece termenul „vital” indică faptul că e vorba despre o experiență existențială foarte profundă. Aceste experiențe se înscriu adânc în memoria corporală. Oamenii cu o încredere vitală dezvoltată simt, pe un plan foarte profund al conștiinței lor, încrederea în forțele proprii, aceasta fiind și premisa fundamentală a capacității de a se încrede în alții. Cei care, dimpotrivă, nu au introiectat acest sentiment simt, pe un plan foarte profund, o stare constantă de nesiguranță și au mai puțină încredere în semenii lor. Când a căpătat încrederea vitală, un om se află adesea în acord cu copilul-lumină. Dacă însă nu a dobândit această formă de funcționare, copilul-umbră va ocupa foarte mult loc în el.

Între timp, s-a putut dovedi, în cadrul unor studii neurobiologice, că acei copii care au resimțit mult stres în primul an de viață, de exemplu, fiind lipsiți de iubire, au, pe tot parcursul vieții lor, un exces de hormoni ai stresului. Asta îi face să fie și la maturitate extrem de expuși față de consecințele acestuia: ei reacționează mai puternic și sunt mai sensibili la factorii de stres, fiind prin urmare oameni mai puțin rezistenți din punct de vedere psihic decât cei a căror copilărie a fost caracterizată preponderent de multă siguranță și ocrotire. Precum demonstrează cercetările, persoanele afectate se identifică adesea cu copilul-umbră din ei.

Dar și următorii ani ai dezvoltării copilului sunt foarte importanți și marcanți și, desigur, asupra noastră au influență și alte persoane importante, în afară de părinți, cum ar fi bunicii, colegii de școală sau profesorii.

Apelând la rațiunea noastră, adică la eul adult, nu ne putem aminti de primii doi ani de viață, chiar dacă aceștia s-au întipărit în subconștientul nostru. Primele amintiri ale celor mai mulți oameni sunt de la vârsta grădiniței sau de mai târziu. Începând de atunci, ne amintim în mod conștient cum ne tratau mama și tata și ce relații aveam cu ei.

Psiholog Mihai Moisoiu

Tel. 0753937223

www.mihaimoisoiu.ro

E-mail: mmmoisoiu@gmail.com