Terapia sistemului limbic

Medicul psihiatru Van der Kolk, specialist în terapia traumei, discută și despre un tip de terapie pe care o numește „terapia sistemului limbic”. Ea nu reprezintă propriu-zis un tip de terapie, ci o preocupare pentru activitățile de vindecare ce vizează sistemul limbic, adică zona din creier care controlează răspunsurile noastre comportamentale și emoționale, în special cele pe care le folosim pentru supraviețuire (inclusiv reacția „luptă sau fugi”).

Terapia sistemului limbic presupune să ne permitem și să creăm experiențe profunde care ne vor face să credem că nu suntem mereu neajutorați și în nesiguranță. Ne ajută să identificăm activități care ne oferă șansa unor experiențe deosebite ce ne contrazic narațiunea somatică și dispoziția pe care am asimilat-o ca parte a experiențelor noastre dureroase. Ele sunt profunde, de aceea și experiențele vindecătoare trebuie să fie profunde și purtătoare de sens; facilitate de terapia sistemului limbic, acestea ne permit să ne simțim iubiți și încurajați. Ele trebuie să ne întărească, să ne vindece și, în ultimă instanță, să ne ofere convingerea profundă că putem face lucruri pe care nu le-am fi crezut posibile niciodată din cauza experiențelor noastre traumatice sau dureroase.

Medicul Van der Kolk descrie asemenea experiențe ca fiind concepute pentru a suprascrie lecțiile pe care sistemul nostru nervos și corpul nostru le-au învățat în timpul experiențelor traumatice sau profund dureroase. Pentru ca aceste experiențe să influențeze zona de creier ce vizează siguranța, ele trebuie să aibă o semnificație deosebită, ceea ce înseamnă că va trebui să ne avântăm în lume, dacă putem spune așa. Va trebui să ieșim din zona noastră de confort, pe care am redus-o mult ca urmare a experiențelor prin care am trecut. Totodată, pentru a avea aceste experiențe profunde și a suprascrie dispozițiile legate de siguranță, va trebui mai întâi să ne acordăm permisiunea de a face ceva diferit și de a veni în întâmpinarea sentimentelor și convingerilor pozitive pe care le creează aceste experiențe variate. Este necesară o anumită sinergie pentru că, atunci când avem aceste experiențe profunde și pozitive, va trebui și să fim deschiși, și să acceptăm lecțiile ce ni se oferă. Multora li se poate părea evident acest lucru. Însă, după ce ne-am obișnuit să ne raportăm multă vreme la lume într-un anumit mod, nu ne va fi ușor, va trebui să ne propunem conștient să ne îngăduim o schimbare a modului în care ne raportăm la noi înșine și la ceilalți.

Un exemplu de asemenea experiență vindecătoare este să faci parte dintr-o comunitate, nu doar printr-un statut de membru, ci luând parte la viața ei. Mai mult, dincolo de participare sunt necesare și legături profunde cu cei din comunitatea respectivă. Acest lucru este adevărat mai cu seamă dacă experiența noastră dureroasă ori traumatică a survenit în contextul unei relații. Experiența dureroasă ne-a învățat că, prin însăși natura lor, relațiile interumane nu sunt sigure și că, în general, acestea reprezintă o sursă de pericole și de posibile repetări ale experiențelor noastre din trecut. Suferința noastră a apărut ca urmare a unei relații, de aceea este nevoie ca și vindecarea să vină tot prin intermediul relațiilor. Dumnezeu ne vindecă, firește, însă trebuie să existe o sinergie – este în joc și contribuția noastră. Dacă rămânem blocați în reacția noastră la traumă, crezând că relațiile în sine sunt periculoase, cum vom mai putea să iubim și să fim iubiți?

Orice activitate sau deprindere nouă va contribui la creșterea încrederii în sine și ne va ajuta să credem și să simțim că suntem în stare să facem lucruri de care nu ne simțeam capabili pe când eram încă într-un blocaj emoțional. Cu alte cuvinte, vom începe să trăim viața pe care am fi avut-o dacă acele experiențe traumatice sau dureroase nu ar fi avut loc. Sigur că vom putea reține aspectele pozitive pe care le-am descoperit ca parte a ceea ce am trăit. Însă cum rămâne cu aspectele pozitive pe care le-am fi putut trăi? Acum putem căuta să punem în practică acele lucruri și, trăind cu mai mult curaj și mai multă iubire, mintea noastră va fi expusă la relații și activități care pot fi asemănătoare cu împrejurările traumei, însă acum sunt sub controlul nostru și vor avea un alt rezultat în locul trădării, al respingerii sau al rănii fizice, vom simți iubirea, exprimarea felului nostru de a fi, apartenența și încrederea. Pe măsură ce se creează noi căi neuronale, reacțiile noastre de teamă se vor diminua și vom ieși din blocaj.

Pe măsură ce continuăm să luăm parte la noua noastră narațiune, în prezent, și narațiunea noastră somatică se va schimba. Chipul care cândva era tensionat se va relaxa și va zâmbi. Semnalele nonverbale și inconștiente pe care le emiteam fără să știm amuțesc, căci acum nu-și mai au rostul. Ne-am alipit din nou omenirii din prezent, în loc să fim blocați în trecut. Nu mai există riscul să rămânem în urmă din cauza experiențelor noastre dureroase sau traumatice. Pe măsură ce răspunsul la traumă se atenuează, ne înconjurăm de prezent și ne reluăm existența în această lume înconjurați de oameni, nemaifiind însingurați.