Copilul parentificat

Un copil parentificat este o persoană silită să își asume responsabilitățile unui adult mult mai devreme decât ar fi necesar. Deși termenul ar putea să le sugereze ceva nobil celor nefamiliarizați cu el, de fapt este tragic. Copilul plătește scump faptul că își asumă responsabilitățile unui adult înainte să fi dobândit instrumentele cognitive care să sprijine o asemenea sarcină. Când copiii își asumă roluri și responsabilități ce îi revin părintelui într-o familie, povara aceasta devine sursă de suferință și stres pentru multă vreme. Termenul are la bază cuvântul englezesc parent (părinte), care se află la baza termenului de parenting, larg întrebuințat și în limba română curentă.

Aspecte frecvente care pot duce la parentificarea unui copil într-o familie: moartea unuia dintre părinți, mai ales în cazurile în care părintele supraviețuitor pune prea mare presiune și îi atribuie prea multe responsabilități copilului, pentru a îndeplini rolul părintelui pierdut; divorțul, mai ales dacă părinții îi văd pe copiii lor ca pe niște purtători de grijă, fie emoțional, fie atribuindu-le responsabilități domestice pe care înainte le avea părintele care a părăsit căminul. De asemenea, uneori unul dintre părinți se poate folosi de copil ca de confidentul lui; adicția: dacă părintele este dependent de droguri sau de alcool, foarte probabil vor exista momente când nu se poartă ca un părinte; boala psihică: dacă suferința nu este bine gestionată, pot fi episoade când părintele sau părinții nu sunt disponibili sau capabili de a-și îndeplini responsabilitățile de bază în gospodărie; suferința și rănile emoționale nedepășite ale părinților înșiși: în acest caz, ei trec prin perioade în care nu se poartă ca niște părinți din cauza propriului lor bagaj emoțional, lucru care poate duce la transferul grijilor, al poverilor asupra copiilor, deși nu este treaba lor să și le asume.

Este important de observat că unele dintre cauzele parentificării sunt mai subtile și nu sunt induse în lista de mai sus. Poate nu am trecut printr-o experiență atât de dramatică precum cele prezentate anterior, însă uneori suntem pur și simplu împovărați cu probleme care ne-au silit să ne asumăm mai multe responsabilități decât ar trebui să aibă un copil.

Putem identifica două tipuri de parentificare: instrumentală și emoțională.

Parentificarea instrumentală apare când copilul preia sarcinile părintelui în scopuri practice, de pildă, când trebuie să contribuie la buna întreținere a casei și să preia din grijile celor mari. Poate i se cere să gătească sau să facă ordine mai mult decât s-ar cuveni pentru un copil, ori să-și culce frații mai mici sau să îi pregătească dimineața să meargă la școală. Sau este posibil chiar să fie nevoit să conducă ilegal mașina pentru a-l aduce acasă pe părintele care s-a îmbătat.

Parentificarea emoțională, pe de altă parte, are loc atunci când copilul își asumă responsabilitatea echilibrului emoțional din familie. Unul dintre părinți sau amândoi este posibil să caute sprijin emoțional din partea copilului. Drept urmare, acesta află lucruri pe care nu ar trebui să le știe și este silit să poarte sarcini grele. El ajunge, în cele din urmă, să fie ca un părinte pentru propriii părinți. Este cazul unui schimb de roluri. De asemenea, atunci când își asumă responsabilitatea echilibrului emoțional al familiei, copiii pot ajunge să creadă că lor le revine sarcina de a ține sub control comportamentele din casă și de a se asigura că nimeni nu se supără. De pildă, când părinții se ceartă sau au un conflict nimeni nu mai joacă rolul de părinte în familie. Astfel copiii sau unul dintre copii se vede silit să intervină și să preia controlul asupra situației. Este devastator. Apoi copilul trebuie să crească având responsabilitatea suplimentară de a gestiona comportamentul părinților. Pentru a reuși să facă acest lucru, ei încearcă să învețe și cum să gestioneze emoțiile și stările de spirit ale părinților. Ei învață rapid și inconștient că, dacă reușesc să îi facă fericiți pe toți ai casei, nu va mai avea loc nici un conflict. Este limpede că a juca asemenea roluri la vârste fragede îi poate împovăra pe copii cu un stres inadecvat și le poate provoca suferință chiar și la maturitate, întrucât ei își asumă responsabilitatea pentru emoțiile altora.

Pe măsură ce copiii se dezvoltă, este crucial ca ei să nu treacă prin perioade în care sunt copleșiți din punct de vedere psihologic. Dacă acest lucru se întâmplă, o suferință emoțională petrecută în copilărie poate rămâne latentă mulți ani, însă ulterior, cu trecerea timpului, va trebuie să fie vindecată și depășită.

Psiholog Mihai Moisoiu