Cum nu trebuie să ne comportăm cu un copil sensibil

Un copil foarte sensibil nu este un copil ușor de crescut. Din fericire, anumite stiluri de creștere a copiilor pot ajuta un astfel de copil să ajungă la maturitate o persoană creativă, pătrunzătoare, iar metodele de creștere care intensifică problemele acestui tip de copil pot fi evitate. Un copil sensibil poate deveni lesne tipul de persoană care se poate armoniza cu alte persoane și sentimentele lor și poate dobândi un profund sentiment de empatie și compasiune pentru alți oameni.

Părinții sunt tentați să reacționeze într-un mod inadecvat care, din păcate, nu face decât să sporească problemele părintelui și ale copilului. Părinții copiilor dificili oscilează deseori între o extremă și alta. Sunt conștienți și acceptă ideea că trebuie stabilite niște limite și impusă o anumită disciplină. Dacă măsurile lor nu dau roade, devin rigizi și severi, și mai puțin înțelegători. Un părinte poate presupune că dacă ar fi un părinte „mai bun” – mai priceput să-și educe copilul, mai înțelegător, mai răbdător, mai sensibil la nevoile lui – atunci copilul ar fi mai suportabil. Și astfel, părintele începe să-și răsfețe și protejeze în mod exagerat copilul.

Părinții unui copil sensibil în vârstă de trei ani își pot petrece ore întregi încercând să-și convingă copilul să se ducă la culcare – îi citesc, se joacă cu el, îi cântă, îl mângâie pe spate. Părinții unui copil în vârstă de opt ani care este supărat pentru că a fost respins de un prieten pot reacționa căutându-i alți parteneri de joacă și oferindu-i o mulțime de sfaturi inutile. Când un copil de unsprezece ani se plânge că are prea multe lecții de făcut, părinții se implică și fac ei o parte din lecții, iar apoi se plâng profesorului că volumul temelor pentru acasă e prea mare.

Din păcate, astfel de acțiuni fac din copilul lor un copil neajutorat și dependent. Copilul devine, prin urmare, și mai plângăcios, și mai greu de mulțumit. Când se întâmplă acest lucru, după ce bieții părinți s-au străduit din răsputeri „să rezolve” problemele copilului, atitudinea indulgentă, protectoare a părinților începe să dispară, iar aceștia își pierd răbdarea și se înfurie. La urma urmei, ei au presupus că, dacă sunt indulgenți, copilul va fi mai „cuminte”. Numai că, după toate eforturile depuse și toate grijile pe care și le-au făcut, copilul nu este deloc mai cuminte. Acest rezultat îi poate determina să țipe în mod constant la copil, poate să îl și plesnească și să reacționeze o vreme cu iritare la tot ce spune și face. Alți părinți nu se înfurie, dar se ocupă mai puțin de copil. Se joacă mai puțin cu el, încercând să aibă o atitudine mai distantă. Efectul este însă același.

Uneori, părinții, fără să-și dea seama, își împart rolurile. Unul dintre părinți, de obicei mama, va fi mai indulgent, în timp ce tatăl este furios și autoritar, crezând că dacă țipă la copilul său cu probleme îl va convinge să fie ascultător. În timp ce tata țipă, mama suferă alături de copilul ei care pare acum foarte vulnerabil. Unul dintre părinți se poate simți vinovat pentru divorț și devine mai indulgent, în timp ce celălalt părinte răspunde „răsfățului” părții adverse înfuriindu-se pe copil. Uneori, părinții care fac parte din această categorie vor recurge la măsuri punitive; de pildă, pe lângă faptul că țipă la copil, ajung deseori să îl și bruscheze. Sunt mai severi decât este cazul și îi dau ordine („Vino aici imediat, altfel...”). Un copil mai puțin sensibil va fi afectat de un astfel de comportament, dar va ști să-i reducă efectele. În cazul unui copil sensibil însă, un ton ridicat al vocii, un gest mai brutal poate fi perceput ca o adevărată calamitate.

Oscilațiile între furie și o atitudine protectoare exagerată nu fac decât să înrăutățească situația. Copilul devine anxios și nesigur pentru că încearcă să facă față comportamentului impredictibil al părinților. Și astfel lumea în care trăiește devine și mai confuză. La un moment dat, toată lumea îi acordă atenție și se purta cu el cu mănuși, iar în clipa următoare era certat sau nimeni nu-l mai băga în seamă. Rezultatul ar putea fi un copil chiar mai retras sau mai rebel.

În ceea ce-i privește, părinții se simt răspunzători pentru comportamentul copilului lor și prin urmare se simt incompetenți și nepricepuți când nu-și pot „drege” copilul. Unii părinți pot fi chiar dezamăgiți și triști că nu au un copil cuminte și drăgălaș așa cum și-au dorit. În loc să-și păstreze pentru ei dezamăgirea, și-o manifestă deseori dând vina pe copil. Ei încep să perceapă comportamentul copilului ca pe un soi de manipulare. „Încearcă să atragă atenția” este un comentariu pe care l-am auzit deseori din partea părinților de copii hipersensibili.

Unii părinți aleg soluția „evadării”, în cazul copiilor care se cramponează prea mult de ei. Copilul stă tot timpul în preajma părintelui, încât acesta ajunge să simtă că se sufocă și poate chiar să-l enerveze prezența copilului. Așa că părinții profită de orice ocazie ca să „evadeze”: vorbesc la telefon, citesc o revistă, își ocupă timpul cu treburile casei – fac orice numai să aibă o clipă de liniște. Însă această soluție a „evadării” îi confirmă copilului cele mai cumplite temeri – părintele încearcă să scape de el. Prin urmare, poate deveni și mai vigilent, agățându-se și mai mult de părinți, făcându-i astfel să se simtă și mai sufocați, să se înfurie și să-și dorească și mai mult să scape. Și astfel ciclul continuă.

Psiholog Mihai Moisoiu

Tel. 0753937223

www.mihaimoisoiu.ro

E-mail: mmmoisoiu@gmail.com