Cum educăm copii hiperactivi

Cu toate că acum peste 2000 de ani filosoful grec Platon a notat că "toată învățarea are o bază emoțională", acest principiu al educației eficiente este, de multe ori, subestimat sau ignorat de școală și de părinți. În special în cazul copiilor hiperactivi și cu deficit de atenție este vital să înțelegem modul în care creierul uman asimilează și se raportează la informația nouă. Emoțiile rezultă din procesele cerebrale și sunt necesare adaptării și ordonării comportamentului uman. Pentru managementul comportamentului copiilor hiperactivi, emoțiile sunt cheia succesului pentru părintele sau cadrul didactic implicat în procesul educației lor. Emoțiile sunt reacții complexe descrise în general prin intermediul a trei componente majore: o stare mentală specifică, o schimbare fiziologică și impulsul de a acționa. Prin urmare, într-o situație percepută a fi periculoasă sau în fața unei forme de agresiune, reacțiile care se vor declanșa sunt bazate pe un tip specific de activare cerebrală alocată fricii și autoconservării. Amigdala cerebrală este un grup de neuroni sau - altfel spus - o arie a creierului care este parte a sistemului limbic asociată cu emoții negative, cum ar fi frica, teama, anxietatea; aceste date științifice au o importanță vitală pentru educatori deoarece comportamentul hiperactiv involuntar al copilului provoacă deseori reacții autoritare, de multe ori excesive, din partea părintelui sau cadrului didactic. În cazul în care reacția adultului este intimidantă și autoritară, de pildă simpla ridicare a vocii sau tonul amenințător, amigdala cerebrală controlează comportamentul copilului, declanșând mecanismele de autoconservare. Cu alte cuvinte, este blocată capacitatea creierului de a se concentra asupra sarcinilor de învățare, amigdala cerebrală funcționând ca un comutator: se oprește concentrarea asupra sarcinii de învățare, răspuns la lecție sau chiar autocontrol și se pornește mecanismul de autoapărare și autoconservare.

Este evident și din acest punct de vedere cât de important este ca adultul implicat în educația copilului hiperactiv să identifice căi non-violente și non-intimidante pentru rezolvarea problemelor specifice cu care acesta se confruntă în învățare. Studii din domeniul neurologiei, psihologiei, educației și sociologiei au relevat impactul substanțial pe care îl au emoțiile în învățare. Pentru a avea șanse de succes în educație este vital să urmăm o regulă aparent simplă: dacă învățarea este asociată unei emoții percepute pozitiv se va facilita succesul, la fel cum o percepție negativă a emoțiilor atașate învățării implică eșecul și slabele rezultate. În cazul unei abordări nepotrivite există riscul real al declanșării unui mecanism negativ, al unui cerc vicios care pornește de la simptomele specifice manifestate de copil și efortul adultului de a "disciplina" copilul: un mediu stresant sau amenințător reduce semnificativ capacitatea de concentrare a atenției asupra sarcinilor de învățare din cauza reacțiilor fiziologice și emoționale declanșate de teamă. Lipsa de atenție sancționată nepotrivit blochează involuntar capacitatea de concentrare a atenției copilului asupra învățării și a activităților didactice, iar pedepsele nu fac decât să sporească incapacitatea de concentrare și hiperactivitatea copilului.

Regula anterioară se poate traduce mai ales prin necesitatea stabilirii unui climat propice, plăcut și motivant pentru învățare. Mediul de învățare trebuie să fie în mod ideal suportiv, cooperativ, non-intimidant, participativ, deschis și creativ, democratic, flexibil - capabil să fie compatibilizat cu nevoile specifice de învățare ale copilului. Educația copilului hiperactiv/cu deficit de atenție este un proces în care părintele și cadrul didactic trebuie să acorde o atenție deosebită tuturor elementelor care pot atrage copilul spre activitățile didactice și sarcinile de învățare. Promovarea învățării colaborative poate fi în unele contexte soluția pentru implicarea activă a elevului în centrul activităților didactice, dar nu trebuie uitat că aceste soluții trebuie permanent adaptate contextului și tipului de personalitate al elevului. Cu alte cuvinte, dacă o anumită strategie este întâmpinată cu rezistență de către copil se poate introduce pe parcurs, subtil, schimbarea dorită, în cadrul procesului care devine tot mai captivant pentru elev. Succesul implicării efective a copilului în activitățile didactice depinde de factori ca autoîncrederea, motivația, compatibilitatea cu mediul de învățare, modul de prezentare/predare a informațiilor sau modul de implicare a elevului în activitățile didactice.

Implicarea elevului în ceea ce învață este esențială pentru a putea să ne gândim la strategii eficiente de control al comportamentului și de concentrare a atenției sale asupra conținuturilor. Un copil plictisit va fi permanent în căutarea a ceva ce îi poate satisface nevoia de activitate sau chiar de cunoaștere. De aceea, motivația este un element cheie pentru părinte și cadrul didactic încă din primii ani de școală ai copilului.