N-ai economisit... vine Dan!

Mai puțin decât în anii '90 românii urmăresc cursul valutar, dar doar sub aspect statistic. Și asta pentru că, nu din vina lor, educația economico-financiară este "sublimă, dar lipsește cu desăvârșire", cum spunea Nenea Iancu. Ar fi absurd să-mi propun să suplinesc această păguboasă rămânere în urmă prin acest articol sau altele pe aceeași temă. Dar vreo două-trei lucruri, cu voia dumneavoastră, aș vrea să spun mai ales că cei din fruntea Finanțelor au în mentalul colectiv, ca și cei din diplomație, un statut de zei, "fără pată și prihană". Și nu este deloc așa!!

Politica valutară, în toată lumea, este o parte foarte importantă a politicii economice, elaborată de executiv (guvern), aprobată de legislativ (parlament) și pusă în aplicare de Banca Națională. Cât contribuie guvernul și mai ales Parlamentul României la o bună și eficientă elaborare și punere în practică a unei politici valutare vă las pe dumneavoastră să constatați. Eu consider că cei de la Banca Națională (fără niciun control!!) hotărăsc totul în domeniu. O fac bine? Să vedem, în continuare, conștient fiindcă că o rețetă perfectă nu există în nicio țară, iar soluțiile rezidă în adaptare, studii ale tendințelor, folosirea celor mai buni specialiști (nu doar autohtoni!) etc., care sunt problemele generale și miturile (!!!) în funcționarea pieței valutare.

Se crede, și până la un moment dat corect, că stabilitatea cursului valutar este un lucru pozitiv. Menținerea cursului de schimb pe termen lung la aceeași valoare (leu/euro, spre exemplu) conferă monedei naționale o imagine de fermitate economică și financiară, departe de turbulențele specifice țărilor în dificultate. Iar acest lucru este benefic, mai ales în condițiile unor împrumuturi permanente, pentru că o monedă stabilă înseamnă o dobândă mai mică la credite (fără comisioane de risc). Cel puțin teoria așa ne învață (și pe ai noștri?). Dar ce ne facem când deficitul comercial, de plăți sau de cont curent, se menține mult timp și afectează puternic firmele naționale? O politică normală cere ca statul (Banca Națională în cazul nostru) să procedeze la o devalorizare controlată a monedei naționale pentru a ieftini exportul (favorizând firmele proprii!) și scumpind importurile. Aceste măsuri trebuie luate până la o reechilibrare a balanței comerciale sau acelei de plăți (în România categoric necesară!) și să fie predictibilă pentru că o adoptare bruscă a lor determină creșterea dobânzilor la credite specific piețelor nesigure.

Un curs fluctuant, fără intervenția statului prin vânzări sau cumpărări de valută, după caz, este o soluție bună pe plan economic, dar din păcate nu se aplică și în cazul economiilor mai puțin stabile (sau emergente, dacă vreți!). Un an agricol slab, o criză economică (generată de Covid-19, spre exemplu) sau una financiară (2008-2009) poate afecta grav moneda națională, încasările la buget, devalorizarea abruptă și dobânzi imense la creditele absolut necesare funcționării statului (în anii 90, România s-a împrumutat și cu 17% dobândă anuală!).

Tot specialiștii consideră (lucru foarte rar!) că singura certitudine în evoluția politicii valutare (monetare) este că nu avem nicio certitudine. Trebuie să ne adaptăm instituțiile statului pentru a fi capabile de reacții rapide la modificările economice și efectele lor pe plan financiar valutar. Dacă nu, politica monetară (valutară) o vor face băncile (cu capital mondial!) și va fi în beneficiul lor. Cunoașteți vreun caz în lume? Eu, da!! România!!

Dan Strutinschi