Traumele din copilărie

Când obținem tot ce ne-a lipsit când eram copii, avem tendința să devenim mai comozi și să ne bucurăm de realizări. Poate ne clădim o viață bazată pe stabilitate, siguranță, pace și predictibilitate. Poate avem o casă unde, în loc de certuri și conflicte, domnește dragostea, o casă în care cei mici sunt lipsiți de griji și ocrotiți. Faptul că avem în prezent aceste experiențe, deși ele contrastează cu trecutul nostru, este ceva terapeutic, ca un masaj al sufletului. Poate ne desfătăm la gândul că avem șansa să facem totul așa cum vrem noi, în loc să acceptăm imprevizibilul și toate comportamentele negative cu care ne obișnuiserăm în copilărie.

Ideea că facem lucrurile așa cum vrem noi ne dă șansa să ne îndeplinim ceea ce ne-am promis în copilărie. Anume că, atunci când vom avea propria noastră familie, nu le vom face altora ce ni s-a făcut nouă și nu vom îngădui să treacă și copiii noștri prin ce am trecut noi. Deși este un scop nobil, riscăm să uităm că etapa curentă prin care trecem este temporară și că schimbarea face parte, inevitabil, din viață. Ne lăsăm furați pe nesimțite de presupunerea că împrejurările din prezent se vor menține la nesfârșit.

Suferința din trecut ne poate face să ne agățăm cu disperare de prezent, mai cu seamă dacă ea cuprinde tot ce ne-a lipsit în copilărie. În acest caz, pe măsură ce timpul trece și survin schimbări, noi simțim că ele nu ar trebui să aibă loc. Devine greu să aducem la normalitate trecerea dintr-o etapă în alta și începem să ne simțim neputincioși, ca și cum trecutul se repetă, furându-ne iarăși ceea ce ne-a lipsit în copilărie. Astfel retrăim suferința din trecut. Este un exemplu despre cum putem suferi inutil când o experiență nedepășită din trecut ne face să ne simțim ca și cum schimbarea din prezent este traumatică.

Acest tip de suferință adesea merge foarte adânc. Dacă lucrează inconștient, ne poate face – ca orice formă a suferinței – să acționăm într-un anumit fel, de pildă, să căutăm să îndeplinim nevoile altora într-un mod care nu este sănătos sau cinstit față de ei. Se poate întâmpla așa când ne simțim atrași de anumite persoane fiindcă ne amintesc de altcineva. Este posibil și să avem așteptări nerealiste de la relațiile și persoanele din jur.

Deși ar putea părea ceva nevinovat, o consecință posibilă este ca ceilalți să se simtă copleșiți sau presați excesiv. În orice caz, a ne satisface astfel nevoile nesatisfăcute nu constituie o soluție pe termen lung și nici nu va duce la depășirea autentică și vindecarea acelor nevoi nesatisfăcute. Ceea ce încercăm noi să facem este să construim viața la care am visat în efortul de a ne îndeplini anumite nevoi. Însă nu este o soluție bună pe termen lung. Procedând astfel, viața noastră s-ar putea să fie ca o îmbinare nefolositoare de petice, în timp ce viețile altora ne-ar putea părea împlinite și nealterate.

Nu este nimic greșit în a căuta în prezent ceea ce ne-a lipsit în copilărie, e firesc și sănătos să o facem pentru a evita repetarea greșelilor din familia în care am crescut. Cu toate acestea, vindecarea adevărată a acestor nevoi nesatisfăcute nu va veni decât de la sinele nostru matur. Vom reuși să facem acest lucru identificând întrebările legate de nevoile noastre nesatisfăcute, întrebări pe care ni le-am pus în copilărie și cărora nu le-am găsit răspuns – adesea pentru că dezvoltarea noastră și abilitățile pe care le aveam, potrivit vârstei, nu o permiteau. Este nevoie să identificăm aceste întrebări, să le acceptăm și să le găsim răspunsul, căci ele persistă și, cu timpul, vor ieși iar și iar la iveală căutându-și soluția. Până când nu le dăm un răspuns și nu le rezolvăm, ne expunem riscului de a căuta răspunsuri prin intermediul altora. Astfel ne predispunem la dezamăgiri, întrucât ceilalți nu pot face ceea ce ar fi trebuit să facă familia în care am crescut. Ei nu se pot întoarce în timp să îndeplinească acele nevoi atunci când am fi avut noi trebuință. Sinele nostru adult va trebui să trudească la găsirea acelor răspunsuri. Abia atunci, după ce ne vom fi satisfăcut nevoile acelea, viața nu ni se va mai părea o îmbinare de petice, ci un întreg.

Nevoile nesatisfăcute și întrebările care le privesc își au rădăcina în neoferirea corespunzătoare a  nevoilor de care copiii și adulții au cea mai mare trebuință: sentimentul siguranței, dragostea, predictibilitatea și încrederea că ne putem baza pe faptul că aceia care ne poartă de grijă își vor îndeplini rolul. Un copil are nevoie să știe că poate conta pe părinții lui să îi satisfacă nevoile și să îl ocrotească. Disfuncționalitățile din aceste sfere fundamentale lasă urme adânci asupra copilului sau a adolescentului.

Psiholog Mihai Moisoiu