Înțelegerea memoriei celulare

Ce-ar fi dacă ne-am reinterpreta istoria personală prin prisma istoriei umanității, fără a șterge nimic din ceea ce am trăit? S-au scurs generații după generații și cu toate acestea, însă, evoluția în sine este întipărită în noi. Anumite reacții ale propriului corp, indiferent că ne place sau nu, provin din amintiri străvechi, despre care nimeni nu ne-a spus nimic, dar pe care le resimțim în carne, le păstrăm în noi și le transmitem mai departe.

Când bebelușul vine pe lume, doctorii îi testează reflexul Moro. Nimic mai simplu: e suficient să îi induci celui mic sentimentul de pericol – un zgomot mult prea puternic sau faptul că îl prinzi brusc de un picior. Micuțul își va cambra spatele și își va pune brațele în cruce, cu degetele întinse. Imediat după aceea, va începe să plângă, chemându-și mama... Pe vremuri, în preistorie, mama se grăbea să se așeze deasupra lui, astfel încât copilul să se prindă rapid de veșmintele ei. Cu brațele încrucișate și degetele întinse, bebelușul era pregătit să pornească la drum alături de cea care-i dăduse viață.

Acest exemplu arată în ce măsură își amintește corpul nostru tot ceea ce a fost înscris în el. Ulterior, copilul va merge la școală, unde va învăța despre diferitele perioade din evoluția umanității. Și avem senzația că toate acele reflexe înnăscute au fost uitate, fiindcă nu mai servesc la nimic. Corpul nostru nu trebuie însă să meargă la școală ca să afle despre toate momentele din istoria umanității. Le știe și nu le uită niciodată. Fiecare eveniment, fiecare perioadă, fiecare moment trăit de strămoșii noștri este întipărit în fiecare celulă din corp, lucru de care nu suntem totuși conștienți.

Pe măsură ce înaintăm în vârstă, mintea preia controlul, în încercarea de a înțelege lumea din jur, aducând cu sine propriile explicații. Doar că celulele noastre nu au uitat nimic. Ele nu cer decât să vorbească, mai ales dacă suntem dispuși să le ascultăm cu atenție. În cea mai mare parte a timpului, încercăm mai degrabă să le reducem la tăcere, apelând la antidepresive, la alcool, droguri sau muncind excesiv. Ne străduim din răsputeri să nu fim atenți la el, indiferent ce vrea să ne transmită – de cele mai multe ori, printr-o stare de disconfort sau printr-o boală. Și nici atunci nu îl ascultăm. Și ne trage din nou de mânecă când boala se agravează, fiindcă mesajul lui nu a fost nicidecum auzit.

În cartea sa „Salvează-ți corpul”, medicul Catherine Kousmi ne prezintă cazuri de cancere pe care le-a urmărit timp de mai multe decenii, lucrarea cuprinzând concluziile la care a ajuns în urma cercetării personale. Conturând arborii genealogici pentru câteva sute de familii, a constatat că atunci când se declanșează un cancer într-o generație, dacă obiceiurile nu sunt modificate în următoarea, cancerul se va declanșa din nou – și la fel și în următoarele generații, atâta vreme cât problema nu este rezolvată. Kousmine ne arată astfel că organismul folosește automat tumora ca un sistem de alarmă, ca și cum ar fi „memorat” comportamentul dezirabil.

Celulele noastre sunt înzestrate cu memorie: ele au reținut diferitele momente ale evoluției vieții pe pământ. Celulele noastre au o memorie: ele rețin experiențele colective, apartenența la un anumit grup, dar și la o familie – apartenențe care conțin toate rănile. Fiecare rană nerezolvată seamănă întrucâtva cu o făclie dureroasă, transmisă din generație în generație.

Putem da și un exemplu referitor la inconștientul colectiv. Anumite experiențe ne-au arătat că, în general, pentru perpetuarea speciei, corpul este capabil să ia decizii fără ca mintea să aibă ceva de spus. De exemplu, știai că după fiecare război mai mare, medicii au constatat că se nasc mai mulți băieți decât în mod normal? Ca și cum celulele corpurilor bărbaților și femeilor au fost informate că specia din care fac parte este în pericol. Cu toate acestea, continuăm să credem că celulele nu ne vorbesc și nu ne comunică nimic... în condițiile în care poartă un dialog între ele.

Tot în acest context, trebuie menționat și studiul desfășurat în 2013 de Biran G. Dias și Kerry J. Ressler, doi cercetători din domeniul epigeneticii, care au studiat șoareci cărora le-au aplicat șocuri electrice, însoțite de un anumit miros. Șoarecii se îndepărtau de fiecare dată când simțeau mirosul respectiv, chiar dacă nu mai erau supuși impulsurilor electrice. Până aici, nimic surprinzător, fiindcă vorbim despre un fel de reflex al lui Pavlov, pe care corpul îl are în fața unui traumatism. Surpriza a apărut în momentul în care oamenii de știință au descoperit că descendenții șoarecilor testați, care nu stătuseră niciodată în preajma părinților lor, aveau aceeași reacție, chiar după mai multe generații. Informația se transmisese așadar prin materie, nu prin educație.

Psiholog Mihai Moisoiu

Tel. 0753 937 223

www.mihaimoisoiu.ro

E-mail: mmmoisoiu@gmail.com