CÂNTECUL MIRCEA PLANTUS

Aseară ningea ”ca-n poema rusă”…

Era noapte… Nici țipenie în jur și mă bucuram. Nu vedeam fulgii, dar îi simțeam pe obraji, asemenea unei mângâietoare mâini cerești, blând înțepătoare totodată. Ba chiar am aruncat într-un rând fulgerul aparatului, văzând că ”Ninge cu argintul coamelor de cai”(…) ”Ca o despletire de cireși, în mai”… Când,… telefonul din buzunar a dat semn. Un mesaj:

”S-a stins Mircea Plantus”…

Iancu – ieri plecat spre Londra după vacanța iernii – îmi dăduse vestea… Și i-am răspuns:

”Se împuținează amarnic clasicii Humorului”.

Da, fiindcă din fericire, pe lumea asta se nasc și există clasici: acei oameni care, prin ce dăruiesc din ce sunt, bucură lumea.

Există clasici ai unui târgușor, ai unui oraș, ai unei țări; clasici ai lumii… Ne obișnuim cu opera lor, cu chipurile lor, cu prezența lor – adesea îndepărtată - și când, cine știe prin ce întâmplare, le vedem chipul păstrând urmele anilor, nu ne vine să credem: așa arată acum actorul X,... scriitorul,... muzicianul?...

Mircea Plantus a fost un clasic.

Avea muzica în sânge, unde păstra și o nedespărțită gingășie. Muzica, împreună cu chitara, vioara și gingășia compuneau Cântecul Mircea Plantus; cântec ce răzbătea și din glasul său mereu atent: la elevii săi, la... toți.

O vreme, demult, se ocupase de trupa muzicală unde, împreună cu alți trei colegi, cânta Iancu; trupă pe care, parcă simțind vremurile, tinerii o botezaseră ”The Edge”. Atunci, în ciuda vârstelor, li se legase prietenia; eu cunoscându-l mai demult, ”ca leat”.

S-a stins Cântecul Mircea Plantus…

Mai demult, pe piatra unui mormânt, am găsit scris: ”Nu mor pentru totdeauna decât cei pe care îi uităm”…

Mircea Plantus, așadar, trăiește.

…………………………………………………………

P.S. Versurile citate aparțin lui Adrian Păunescu. Citatul tombal se află în cimitirul parizian Montmartre, la căpătâiul lui Joseph Kessel.