Eugen Weidmann, fiul unui supraviețuitor al deportării evreilor suceveni: „Sunt un cetățean mândru al Israelului și al României, iubesc Israelul și România”

Muzeul Național al Bucovinei a marcat în acest an Ziua Holocaustului sub genericul „Copiii Supraviețuitorilor”, în memoria populației evreiești deportate forțat în 9-11 octombrie 1941, din Bucovina și Basarabia, în Transnistria, aflată sub administrație românească acum 82 de ani.

La eveniment au participat copii ai supraviețuitorilor Holocaustului transnistrean, elevi de liceu, membri ai Comunității Evreiești și alți suceveni interesați de istoria locală. Așa cum a arătat gazda evenimentului, directorul muzeului, dr. Emil Ursu, a fost „o întâlnire cu mare încărcătură istorică și emoțională”, în cadrul căreia urmași ai celor deportați din Suceava în lagăre au povestit istoria familiilor lor. Programul din acest an a fost organizat în colaborare cu asociația israeliană „Suceava’s children”, președintele asociației, dr. Lily (Weintraub) Pauker, fiind cea căreia i se datorează tematica și prezența copiilor supraviețuitorilor Holocaustului.

În spațiul muzeului a fost deschisă expoziția „A fost odată în Bucovina...”, câțiva evrei din Suceava, emigrați în Israel, au povestit ce au trăit și a fost difuzat filmul „Copiii supraviețuitorilor”, realizat de dr. Lily Pauker și regizorul Codruț Pânzaru.

Eugen Weidmann a plecat cu familia în Israel în 1973, după ce a așteptat 14 ani permisiunea de plecare din partea statului comunist. Familia sa a locuit în Bosanci, tatăl era medic. Au fost deportați în Transnistria și au avut șansa să supraviețuiască, iar după 4 ani în lagărele transnistrene, când au revenit la Suceava, tatăl a fost șeful secției de Oncologie și directorul spitalului din Suceava pentru o scurtă perioadă de timp. Depunerea actelor pentru emigrare în Israel și faptul că provenea dintr-o familie care înainte de război a fost înstărită au făcut ca autoritățile comuniste să-l treacă pe „lista neagră” și să fie retrogradat. În ciuda acestor evenimente dureroase, Eugen Weidmann a mărturisit că are „o adâncă afecțiune pentru limba română (n.r. pe care o vorbește impecabil), pentru obiceiurile și mâncarea din Bucovina”. „Sunt un cetățean mândru al statului Israel și al României, iubesc Israelul și România”, a mai spus el.

O mărturie emoționantă a avut și doctorul Dory Hoerer, chirurg ortoped, de asemenea fiu al unor supraviețuitori. În România a fost exmatriculat în ultimul an de la Facultatea de Medicină și până la plecarea în Israel a putut lucra ca felcer la spitalul din Suceava grație ajutorului dat de cunoscuții medici suceveni Vasile Andriu și Mircea Posteucă. Au avut casă pe strada Armenească nr. 7, pe care au fost obligați să o doneze statului român pentru a putea pleca. „Am trecut acum pe acolo, e șantier... Nu mai recunosc nimic”, a spus medicul, extrem de emoționat. După plecarea în Israel a mai revenit în Suceava o dată după 16 ani și acum.

Dr. Lily Pauker a locuit pe strada Petru Rareș. Familia ei a plecat din cauză că nu-și mai găsea locul aici, după revenirea din Transnistria. A decis să facă filmul „Copiii supraviețuitorilor”, împreună cu regizorul Codruț Pânzaru, pentru a rămâne o mărturie a ceea ce a fost, ca un proiect educațional „spre un viitor de înțelegere comună”: „Acest film este unicul care povestește despre copiii supraviețuitorilor, adică copii evrei născuți în România după Al Doilea Război Mondial, ai căror părinți au supraviețuit Holocaustului din Transnistria din anii '40, iar noi am crescut în România comunistă a anilor '60. Noi suntem acești copii. Noi suntem protagoniștii. Încă mai unic este faptul că regizorul acestui film este un domn tânăr, român fascinat de povestea noastră, pe care a realizat-o nu numai din punctul nostru de vedere, dar și din punctul lui, al noii generații române care nu a cunoscut atât de bine subiectul. Din trecutul trist pășim spre un viitor de înțelegere comună".

Un alt moment tulburător s-a petrecut la final, când adolescenții au fost invitați să adreseze întrebări celor prezenți. Una dintre eleve, vizibil marcată de ceea ce a văzut și a auzit, a spus că „sensibilitatea subiectului și rușinea” fac să nu mai fie loc de întrebări.