La 25 de ani, la volanul unui mastodont de 40 de tone, prin Europa: „Din copilărie voiam să fiu șoferiță de tir”

Are aproape 25 de ani, este frumoasă, ambițioasă, iar de trei anibate drumurile Europei la volanul unui mastodont de 40 de tone și peste 17 metri lungime.

Face echipă cu soțul ei, cu care împarte o cabină de 2 metri pătrați, care, pe rând, le ține loc și de dormitor, și de bucătărie sau sufragerie.

Roxana Diana Bîrleanu este din satul Ortoaia, comuna Dorna Arini, și de la 22 de ani, imediat cum a obținut permisul pentru categoriile B, C, E, atestatul pentru marfă și cardul tahograf, își trăiește visul din copilărie - acela de a fi șofer de tir.

„Vedeam camioanele trecând și le spuneam părinților că vreau să fiu eu la volan. De când eram mică, asta mi-am dorit, iar părinții meu m-au susținut, în special tatăl meu, care m-a încurajat foarte mult în această direcție, deși nimeni din familie nu profesează în acest domeniu”, mărturisește tânăra.

Iubește viața de nomad, viața de la bordul unui tir, iar alături de Ionuț, soțul său, și de bichonul lor, Snoopy, cutreieră străzile Europei transportând de la fier, lemn, piese de mașini, la lego sau plastice.

Cea mai mare parte din an și-o petrece în cabina camionului, iar la condus face schimb cu soțul ei, patru ore jumătate conduce ea, patru ore jumătate el, 18 ore având fiecare cursă (1300 de km).

„Acum avem cinci luni de când suntem pe camion, de când suntem plecați din România. Ne vom întoarce abia la sfârșitul lui august, începutul lui septembrie, când vom sta două luni. Asta înseamnă aproape 10 luni pe camion, la muncă. Doar pe camion, 24 din 24. Casa noastră e camionul, aici mâncăm, aici dormim, aici muncim. Mă văd făcând asta mulți ani de acum încolo, cât de mult voi putea. În tir avem de toate, toată viața noastră e aici, două paturi, un frigider mic, butelie, avem bucătăria după noi. În majoritatea weekendurilor ajungem la garaj, unde avem mașină de spălat, duș, bucătărie unde gătesc pentru câteva zile, cât suntem pe traseu”, povestește tânăra.

„Am luat toate examenele din prima”

Imediat ce a împlinit 18 ani, Roxana l-a însoțit pe soțul său, Ionuț, deja șofer profesionist pe atunci, în cursele sale din Europa.

A fost pasager vreme de doi ani și jumătate, iar întreaga experiență a convins-o că această meserie i se potrivește mănușă. S-a familiarizat cu noțiuni de bază, cu programul de lucru, cu minusurile și plusurile meseriei, a cunoscut breasla și nici lunile departe de casă, orele lungi de așteptare la încărcare/ descărcare sau rutina nu au descurajat-o să-și îndeplinească visul.

„Am stat doi ani și jumătate în dreapta șoferului, timp în care m-am convins că asta vreau să fac. Am fost pasager și mi-a plăcut foarte mult. Imediat ce am făcut 21 de ani am început să mă pregătesc pentru examenele de permis. Am făcut școala de șoferi la Câmpulung Moldovenesc și am luat toate examenele din prima, apoi am dat atestatele. La 22 de ani și o zi m-am angajat în Danemarca, la compania de transport la care lucra și soțul meu. Deci dacă ar fi să calculez, am aproape 7 ani, 6 ani și jumătate, de când stau pe tir, prima dată ca pasager, apoi ca șofer”, povestește Roxana.

Prima cursă:„Mi se părea că nu am loc pe autostradă”

Însă din dreapta, ca pasager, să stăpânești un mastodont încărcat cu zeci de tone de marfă, să intri în depășiri, să bagi la rampă, să stai vigilent o noapte întreagă, pare mai ușor decât e de fapt.

„Cel mai greu îmi era noaptea. De la ora 1 până pe la 6 dimineață îmi era foarte greu, te ia somnul, oboseala, te dor ochii. Cred că undeva la 4 luni mi-a luat să mă acomodez cu nopțile nedormite de la volan. Chiar dacă am stat lângă soțul meu, la volan e altfel. Acum nu mai am aceste probleme, m-am obișnuit. Mulțumesc lui Dumnezeu, până acum nu am avut nici un incident”.

Prima cursă și-o amintește de parcă a fost ieri, din Danemarca până în  Franța, cu o remorcă plină de țevi de 17. 

„A fost greuță, mi se părea că nu am loc pe autostradă și tot timpul trăgeam spre banda de urgență. Aveam instinctul să trag pe urgență. Și îmi era frică să mă uit în oglinzi, când vedeam remorca îmi era frică. Vă dați seama soțul meu din dreapta ce emoții avea, mă atenționa tot timpul. Și în depășiri aveam trac, dar acesta a fost începutul”, își amintește tânăra.

Sunt și acum câteva manevre pe care Roxana nu le are la inimă, mai ales „băgatul la rampă”, la încărcare sau la descărcare, îndeosebi din dreapta, de unde vizibilitatea e zero.

„Unii bărbați te trimit la cratiță, te jignesc”

Deși femeile care își câștigă pâinea din condusul mașinilor de mare tonaj nu sunt puține prin Europa, după cum spune Roxana, tânăra tot mai are parte de șicane și comentarii în trafic, deși este însoțită permanent de soțul său.

„Cele mai multe situații neplăcute vin din partea șoferilor de mașini mici. Noi între noi, cei de pe camioane, nu ne facem asta. În Germania, fiind cea mai aglomerată autostradă, îmi tăiau fața, făceau gesturi urâte, claxonau, îți frânează în față, te șicanează, multe neplăceri.

Am avut și o situație în care mai aveam puțin și făceam accident. În Germania, eu având o încărcătură de 24 de tone de lemn, mi-a frânat cineva brusc în față, dar am avut noroc că nu aveam nimic pe cealaltă bandă. Apoi mai văd pe rețele de socializare, pe grupuri, că femeile șoferițe sunt luate peste picior, unii te trimit la cratiță, te jignesc. De partea cealaltă, sunt și șoferi simpatici, te claxonează, îți zâmbesc, îți oferă prioritate. Țin minte o întâmplare, trebuia să trecem din Germania în Elveția și era soțul meu la volan. Ne-au oprit pentru un control, iar polițistul s-a uitat ciudat la mine și l-a întrebat pe soțul meu <Dar copilul ce caută în dreapta dumneavoastră?>. Soțul meu a răspuns că <Nu e copilul meu. E al doilea șofer>. I-am dat permisul și atestatul, au verificat, s-au mirat, eu având 23 de ani pe atunci”.

„În doi metri pătrați nu are cum să fie doar lapte și miere”

Pentru cei doi tineri, camionul este o sursă importantă de venit, dar și șansa de a vizita împreună unele dintre cele mai frumoase și romantice orașe din Europa: Paris, Milano, Praga, Viena etc.

Totodată, meseria îi împlinește profesional și financiar, lunar având câștiguri de aproape 6000 de euro. Banii îi strâng pentru a-și termina casa pe care au început-o în Iași, de unde e soțul.

Au 7 ani de când sunt nedespărțiți, ba mai mult, împart aceeași meserie, aceeași cabină, zi de zi, 24 din 24.

 „În doi metri pătrați nu are cum să fie doar lapte și miere. Mai sunt discuții, mă tachinează, mă mai corectează la șofat, mă mai atenționează, își pierde răbdarea uneori, dar e o chestiune reciprocă”.

Drumurile de 20 de ore, sărbătorile în grabă, petrecute între două curse, oboseala, rutina, sunt lucruri despre care Roxana spune că le trece pe planul doi, nimic neavând egal în fața pasiunii și visului său împlinit.