Ticu Dolenschi, arheologul

Scriu aceste rânduri cu adâncă tristețe, dar și cu recunoștință. Le scriu apăsat, împotriva gândului care blochează mâna, dar trebuie. În primul rând, pentru că am avut prilejul și onoarea de a fi contemporan cu unul dintre cei mai speciali oameni din viața mea de arheolog. În cei 26 de ani de activitate rareori mi-a fost dat să întâlnesc, într-o singură ființă, un melanj de însușiri care să mă marcheze atât de profund.

O scriu înlăcrimat, sufocat de propriile gânduri, dar mai ales de amintiri. Apoi, o scriu pentru că la asta mă pricep și pentru că e necesar să completez cu ceva ce comunitatea noastră trebuie să cunoască, pentru că este datoria mea să duc până la capăt finisarea și augmentarea memoriei dragului meu prieten.

În ultimele zile am citit, dar parcă nu eram eu, și nu puteam crede, știri, editoriale, comentarii, expuse în diversele medii de comunicare și am înțeles un lucru.

Nimeni nu a vorbit, nu pentru că nu ar fi trebuit, ci pentru că prea puțini o știu: Constantin (Ticu) Dolenschi are propria istorie, haideți să îi spunem plastic propria sa preistorie, bogată, diversă, plină de realizări frumoase, practic, o întreagă viață înainte de a deveni cameraman – meserie căreia i s-a dedicat vreme de peste un deceniu –, și încă unul dintre cei mai energici și performanți de la noi.

Este, așadar, un soi de reparatio necesar, care vine să nuanțeze, să augmenteze, să definească mult mai limpede ce a fost, ce a însemnat omul Ticu Dolenschi în colectivitatea în care a trăit și și-a desfășurat activitatea.

De la bun început subliniez că l-am cunoscut de timpuriu, când abia împlinise 20 de ani, cu ocazia fericită a desfășurării practicii studențești pe unul dintre cele mai dificile șantiere ale județului nostru și nu numai: necropola tumulară de la Adâncata – Imaș.

Era vara anului 2002, iar toți foștii studenți care au avut prilejul să lucreze cu semnatarul acestor rânduri știu ce a însemnat acest șantier: program infernal, uneori de două ori pe zi; căldură sufocantă, lipsa umbrei; dificultatea deplasării, uneori 12 km zilnic, cu unelte grele în spinare, cu roabele târâite, pe rând, kilometri în șir; somn puțin; tumuli greu de săpat, cu hârlețul care intra uneori 2-3 cm în sol; mâncare la grămadă, „din chetă publică” cum glumeam; franzela unsă cu margarină ieftină, cu o „liniuță” fină de muștar și multe rondele de parizer, de cel mai ieftin, că era mai gustos și ajungea pentru toți.

Dar acest șantier etalon pentru județul nostru și pentru arheologia românească a mai însemnat prietenii trainice, legături de o viață, unele continuate, în chip fericit, în ceea ce îi privește pe unii dintre studenți, în căsnicii durabile. Acest șantier a creat oameni, a durificat caractere, a modelat destine și a avut la bază calitatea oamenilor, aflați la vârste în care erau însetați de cunoaștere și dornici de maturizare.

Acesta a fost contextul în care subsemnatul a început cu Ticu Dolenschi și cu generația sa de excepție o colaborare care avea să dureze nu mai puțin de șase campanii anuale de săpături sistematice, de cercetări preventive și de cercetări de suprafață (periegheze).

Ticu a participat la cele mai importante descoperiri arheologice ale muzeului sucevean; a deprins rapid tehnicile de săpătură, a învățat desenul arheologic, a ajuns să citească profilele și grundurile perfect, a înțeles că dincolo de materialul descoperit trebuie văzuți oamenii, făuritorii civilizațiilor de mult apuse. A fost un șpăcluitor îndemânatic, i-a plăcut și a dus la extrem, așa cum în glumă se spunea, „sfânta răzuială”, cea care permitea delimitarea gropilor mormintelor din necropola tumulară de la Adâncata.

Tumulii nr. 3-11 au fost cercetați integral în prezența sa, la fel, așezarea de epoca bronzului din apropierea necropolei, aflată în punctul Sub Pădure; de asemenea, în 2007, a ajutat la cercetarea mormântului de epoca bronzului, în cutie de piatră, de la Suceava, din apropierea Cetății, fiind prezent, atât cât i-a permis timpul, și la dezvelirea celor 68 de morminte ale necropolei medievale de la Burdujeni – Seliște (Crai Nou, 24 iulie 2002; Crai Nou, 23 august 2002; Monitorul de Suceava, 1 octombrie 2003; Crai Nou, 16 iulie 2003; Jurnalul Național, 24 iulie 2004; Obiectiv de Suceava, 26 iulie 2004; Magazin, 14 octombrie 2004; Evenimentul Zilei, 28 iulie 2006; Crai Nou, 23 august 2006; Obiectiv de Suceava, 11 mai 2007).

Totodată, atunci când existau zile de răgaz, între șantiere, alături de Ticu, Paul, Sânziana și alți studenți împătimiți de arheologie, au fost întreprinse recunoașteri arheologice de suprafață, fiind cartate și descoperite, în premieră, așezări preistorice și medievale, precum și tumuli, din întinsul comunei Adâncata. De cele mai multe ori, alături de colegii săi (Carmen, Ioan, Marius, Adina, Adrian, Cristinel, Cleopatra, Cătălina, Sânziana), Ticu a participat ca voluntar luni întregi (între 2002 și 2007); serile de la Școala Generală din Fetești sau de la vechea primărie din Adâncata erau de multe ori prilej de filozofare, de bancuri în cascadă, dar și de meditație.

Iar Ticu, bun cunoscător al filozofiei antice, aducea în discuție aspecte interesante care întrețineau atmosfera, alături de muzica bună, la care era atât de priceput. Se prefigura un arheolog de calitate… dar nu a fost să fie. Într-un moment dificil, îmi amintesc că am sunat la prietenul comun, Paul Ciurari – cum îi putem mulțumi oare? – fost elev al mamei mele (profesoară de biologie), și l-am rugat, dacă este posibil, să îl ajute pe Ticu să își găsească un serviciu… De aici, știm cu toții, a urmat o carieră anevoioasă, stresantă, dar marcată de realizări în televiziune, devenind cameraman.

Aici trebuie adăugate mulțumiri pentru efortul familiilor Vasile Paul și Laura Ciurari, Florin și Alina Gabriela Bujorean (nași), care s-au îngrijit în tot tumultul evenimentelor ca totul să fie organizat în cel mai mic detaliu. Nu putem rosti sau scrie, nu putem cuprinde imensitatea golului prin care au trecut, mai ales prietenul și colegul lui Ticu, Vasile Paul Ciurari; este imposibil. Respectul și recunoștința noastră față de el vor fi eterne. Nu în ultimul rând îi mulțumesc și fostului coleg de bancă din școala generală, prietenului și jurnalistului Mihai Chira, pentru sprijinul acordat familiei Dolenschi în aceste zile cumplite. Mihai a avut o colaborare frumoasă cu Ticu (nenea Ticu), și îi sunt recunoscător pentru editorialul de excepție postat vineri dimineață (21 aprilie), în care a surprins, încă o dată, o realitate crudă a societății noastre: depresia.

Poate că acolo Sus, Ticu a fost chemat mai repede, poate că acolo se știe că greu încercata și vrednica soție și mamă Ionela va rândui viața celor doi copii și se va îngriji de toți cei de aici și nimic nu va mai fi rău… Gândurile noastre se îndreaptă și către părinții lui Ticu, oameni blajini, harnici, deosebiți, pe care am avut prilejul să îi cunosc îndeaproape. Un gest suprem, un gest extrem, care amintește de sfârșitul autoprogramat al imensului preistorician australian Vere Gordon Childe, din urmă cu 66 de ani, care a ales să plutească sute de metri în golul Munților Albaștri din Australia.

Între lumini și umbre, cu aplecarea gândului spre Aristotel, este limpede că ființa umană, în starea de veghe, trăiește și se exprimă într-o lume comună; în noapte, în liniștea minții, în tainice unghere, nedeslușite cu ochiul liber de către participanții la viața de zi cu zi, pot fi făurite alte lumi, fiecare complexă, unică, minunată sau întunecată; ceea ce știm și putem mărturisi toți este că Ticu Dolenschi a făcut – într-o manieră naturală, firească, fără a depune efort – ca lumea noastră, de aici, să devină mai bună, mai acceptabilă. A fost un om plăcut, alături de care nu te puteai plictisi, nici pe șantiere, nici la pescuit… era tonic, vibrant, era o plăcere să îți petreci timpul cu el, reușea – rară însușire – să te facă să râzi, să fii optimist, să te binedispună. Avea capacitatea de a întreține atmosfera, iar recentele sale comentarii, deseori picante, la reportajele jurnalistului Mihai Chira, pe care îl seconda la filmări, confirmă și sunt grăitoare: avea umor fin.

Aș îndrăzni, în completarea pătrunzătoarelor cuvinte ale sfințiilor lor, părinții Nicolae Horga – preot pensionar, Constantin Ciupu și Bogdan Nicolae Curic (preot paroh) – Biserica Înălțarea Domnului, Cimitir Pacea II Suceava și Silvestru Țurcă – Mitocu Dragomirnei, să accentuez că, într-adevăr, statistic, depresia în țara noastră ia o amploare îngrijorătoare, că este nevoie de multă voință, efort și disponibilitate, din partea autorităților, să intre într-o luptă crâncenă cu acest fenomen. De aceea, dragi prieteni care citiți aceste rânduri, încercați, acasă, în trafic, la serviciu, în mediul virtual, să fiți toleranți, să nu aruncați cuvinte grele, să nu vorbiți la mânie, să nu faceți rău semenilor voștri nici măcar printr-un simplu gest, pentru că nimeni nu știe care și cât de mică poate fi scânteia ce poate declanșa un dezastru. Îndreptarea societății actuale depinde de fiecare dintre noi.

Este o datorie creștinească și, revenind la cuvântările părinților sus menționați – adevărați doctori de suflete, cărora le suntem recunoscători pentru atitudine, înțelegere și umanitate – este nevoie să ne întoarcem fața și sufletul ostenit, de la tumultul cotidian, de la ritmul nefiresc de accelerat al vieții noastre, să mai privim spre cer, să stăm mai mult alături de cei dragi și să ne rugăm. Altfel, ne vom pierde capacitatea de a mai vedea în sufletele celor de lângă noi, vom deveni simpli roboți, fără suflet, fără empatie, în trup de om, iar consecința, pe termen lung, va fi dezastruoasă.

În ceea ce mă privește, când mă uit spre cer, îl văd pe Ticu, cu părul alb, la masa de lucru, înconjurat de munți de cărți, căci așa ne stă bine nouă, celor care reconstituim trecutul… Are doctoratul susținut, pregătește conferințe, articole și cărți, râde zgomotos și povestește nepoților aventurile de pe șantierele Adâncata – Imaș și Sub Pădure, despre Bob, cel care a fost cândva prietenul său sincer, care l-a învățat tainele șpaclului și hârlețului, despre șantierele arheologice pe care, peste ani, le-a condus cu mâna sa dibace.

Aventura noastră nu se încheie aici, Ticușorule! Dormi tihnit în Arboroasa! Îți vom aduce din când în când vești bune! Să nu îți faci griji, am vegheat ca profilele secțiunii tale eterne să fie drepte, taluzate! Berma este perfectă! În sufletul nostru ți-am înălțat un tumul maiestuos, pe vârf de stâncă, după mărimea sufletului tău cald; îl vede întreg Hellespontul, cum scrie în Iliada, care îți plăcea atât de mult! Niciodată adio, la revedere drag prieten, frățiorul meu mic!

SIT TIBI TERRA LEVIS !

Bogdan Petru Niculică