De vorbă cu mezzosoprana Eliane Saadeh: „Viața fiecărui om este un recviem compus cu pana de Însuși Dumnezeu”

Deși este o bună cunoscătoare a muzicii orientale, marea ei dragoste o reprezintă opera. O simplă conversație purtată cu ea emoționează la fel de mult precum numeroasele spectacole la finalul cărora ridică sala în picioare. Eliane Saadeh este o mezzosoprană de origine libaneză și, fără îndoială, unul dintre cele mai importante nume ale scenei lirice din Beirut, cu numeroase apariții în străinătate: Abu Dhabi, Dubai, Londra, Roma, doar pentru a enumera câteva. Pasiunea cu care vorbește despre artă, despre muzică, operă și scenă trece dincolo de cuvinte, dovedind cu fiecare concert la care participă că menirea artistului este, întâi de toate, aceea de a transfigura realitatea și de a oferi o altă perspectivă asupra ei, punând în acțiune metafore, sentimente și stări de spirit precum frumosul și grotescul, comicul și tragicul, Binele și Răul. Astăzi, la „Monitorul diplomatic”, stăm de vorbă cu Eliane Saadeh despre legătura de suflet pe care o are cu România, dar și despre povestea din spatele artistei căreia Dumnezeu a ales să-i aștearnă destinul pe portativ.

1. Pentru început, aș vrea să ne spuneți ce v-a determinat să dedicați o bună parte din viață muzicii? Eliane a ales scena sau, mai degrabă, scena a ales-o pe Eliane?

Încă din copilărie, am găsit echilibru și refugiu în muzică și dans, aceste activități ocupând un loc aparte în sufletul meu, alături de alte hobby-uri culturale și artistice, precum: teatrul, pianul, lectura. Dintotdeauna am simțit în adâncul sufletului meu că Dumnezeu m-a înzestrat cu un talent special, aparte, altfel nu îmi explic de unde aveam ușurința de a interpreta, de la o vârstă atât de fragedă, ariile marilor cântăreți de operă fără să fi urmat măcar o lecție de canto în prealabil. Mai întâi, am cântat în corul școlii, ulterior în corurile bisericești. Odată cu trecerea timpului, tot mai mulți oameni, inclusiv din cercuri înalte, îmi apreciau talentul, iar pe măsură ce numărul acestora creștea, cu atât căpătam mai multă încredere în mine și în talentul meu, căci nu întâmplător se spune că noi, artiștii, ne hrănim adesea cu aplauzele publicului nostru. Treptat, aspirația de a deveni o cântăreață de operă a început să înflorească în sufletul meu tot mai mult, în fiecare zi. Cu sprijinul părinților, am început lecții de canto alături de profesorul meu de pian care, printre altele, era compozitor, o parte din cântările sale religioase fiind compuse special pentru mine spre a fi interpretate în cadrul corului bisericesc. Pentru mine, să fiu membră în corul bisericesc a însemnat să mă bucur de un statut aparte, însă nu prin prisma faptului că acesta ar putea alimenta orgolii subțiri, ci mai degrabă pentru că dincolo de el se afla o motivație spirituală, aceea de a mă simți în permanență cu o treaptă mai aproape de Dumnezeu. Printre membrii corului, se numărau artiști care mi-au propus să mă alătur lor, pe scenă, în cadrul concertelor. Împreună, am cântat cu o orchestră de cameră în locuri emblematice din Liban. După ce profesorul meu de pian a trecut la cele veșnice, am continuat lecțiile cu o soprană de origine armeană, care le predase înaintea mea unor artiști libanezi renumiți. Cu ajutorul dumneaei am reușit să ating performanțe în acest domeniu. Slavă Domnului că am cunoscut-o! Îi sunt recunoscătoare și astăzi pentru sprijinul acordat și pentru prietenia noastră care dăinuie peste timp.

2. După mai bine de 20 de ani de carieră artistică, mai aveți emoții atunci când urcați pe scenă? Cum reușiți să depășiți frica de podium?

Cred în această butadă potrivit căreia dacă nu ai emoții nu ești artist cu adevărat. Altfel spus, dacă nu ești încărcat cu emoții (constructive) înainte să urci pe scenă, atunci nu vei reuși să transmiți publicului nimic, prin urmare actul artistic va fi unul slab, lipsit de valoare. Or, emoția pe scenă nu trebuie înțeleasă nicidecum ca o fobie sau, mai rău, ca un adversar, ci dimpotrivă! Această stare de spirit se dovedește a fi adesea aliatul nostru din care corpul își trage adrenalina indispensabilă oricărei reprezentații scenice. Adrenalina îl stimulează pe interpret, oferindu-i curajul necesar de a „livra” actul artistic și, prin urmare, de a se ridica la înălțimea așteptărilor publicului. Frica de podium poate fi învinsă urmând câteva reguli simple. În continuare, voi enumera câteva „trucuri” care pe mine m-au ajutat în astfel de situații, dar nu voi fi cu nimic originală aici. Fără îndoială, până și cei mai renumiți artiști au trecut prin astfel de momente de-a lungul carierei lor. Vestea bună este că, atunci când efortul este bine direcționat, chiar și persoanele introvertite pot înlocui gândurile și emoțiile negative cu cele constructive. De obicei, tracul „se agravează” pe măsură ce momentul prestației artistice se apropie. Prin urmare, încălzirea vocală și exercițiile de dicție sunt importante pentru purificarea minții și alinierea perfectă a vocii, a gândirii și a urechii muzicale. Apoi, odată ce suntem chemați pe scenă, respirăm adânc, rostim în gând o rugăciune și pășim pe scenă încrezători, zâmbind larg și făcând o plecăciune în semn de curtoazie față de publicul nostru. Frica dispare odată ce ne familiarizăm cu publicul, mai ales după auzul ropotelor de aplauze încurajatoare. Odată ajunși pe scenă, instinctul artistic preia controlul emoțiilor, diminuând considerabil anxietatea, asta pentru că atunci când transmitem emoție și energie publicului, reușim să intrăm definitiv în rol și să nu mai avem teamă de podium. Artiștii au abilitatea de a simți energia transmisă de public, vibrațiile transmise având impact direct asupra calității performanței. Întotdeauna încheiem reprezentația într-o notă optimistă, creând publicului bună dispoziție. Et voilà! Emoțiile de scenă sunt cât se poate de naturale și, din fericire, dispunem de numeroase unelte prin care putem să le controlăm.

„Consider că menirea artistului pe Pământ, în calitate de făuritor al frumosului, este aceea de a vindeca suflete, dezvăluind omenirii calea spre armonie.”

3a) Dacă ar fi să priviți spre trecut, care au fost momentele cele mai marcante din carieră și ce roluri v-au fost cele mai dragi?

Îmi pun tot sufletul și talentul cu care am fost hărăzită în fiecare rol pe care îl interpretez. În calitate de mezzosoprană specializată în muzică barocă, un stil grandios, dramatic, rolurile mele de suflet au fost dintotdeauna cel al Dalilei din opera „Samson și Dalila”, o creație în trei acte, aparținând lui Camille Saint- Saëns, precum și cel al lui Dido din „Dido și Aeneas”, o operă într-un prolog și trei acte, compusă de Henry Purcell, compozitorul englez dovedindu-se cu această lucrare un maestru al formei baroce.

3b) Există vreun rol pe care vi l-ați dorit, însă nu i-ați putut da viață pe scenă?

Există roluri deosebite pe care încă nu am avut oportunitatea să le interpretez, ca de exemplu cel al Santuzzei din opera „Cavalleria rusticana”, aparținând lui Pietro Mascagni, însă nu cred că timpul este pierdut…

4. Ce vă animă, ce vă motivează în stabilirea obiectivelor și atingerea performanței?

Consider că menirea artistului pe Pământ, în calitate de făuritor al frumosului, este aceea de a vindeca suflete, dezvăluind omenirii calea spre armonie. Prin urmare, în repertoriul meu se numără preponderent arii dramatice, atât pentru calitatea terapeutică a acestora, cât și pentru capacitatea actului liric de a tempera tristețile interioare din fiecare ființă umană, cuvintele fiind, uneori, prea sărace pentru a putea realiza acest lucru. Este fascinant cum noi, artiștii, prin punerea în acțiune de metafore și sentimente precum frumosul și grotescul, comicul și tragicul, Binele și Răul, reușim să dăm viață personajelor pe care le interpretăm, lucrând cu noi înșine și cu cei din fața noastră. Gama variată de roluri care pot fi interpretate, complexitatea personajelor, diversitatea tematică și stilistică, vestimentația elegantă sunt alte aspecte care țin de magia acestei profesii, magia fiind, de fapt, o trăsătură a adevărului, iar cu cât un spectacol este „mai magic”, cu atât el se apropie mai mult de adevăr, de autenticitate. Spectacolul devine astfel o formă de comunicare tainică, un instrument esențial prin intermediul căruia ne îmbogățim spiritual și găsim calea înspre obârșia a ceea ce suntem.

Așadar, diversitatea personajelor, dragostea față de public și pasiunea pentru excelență sunt sursele mele principale de inspirație, animată de crezul conform căruia dacă faci ceea ce-ți place, nu vei munci nicio zi din viața ta.

5. Care sunt mentorii care v-au inspirat? Dar artiștii care v-au marcat?

Pe lângă profesorii mei, cea mai mare influență asupra formării mele ca mezzosoprană a avut-o exemplul oferit (indirect) de către Cecilia Bartoli. Prezența ei scenică este ireproșabilă, iar vocea sa inconfundabilă, având o rezonanță și un timbru unice, iar capacitatea sa de transcende rolurile (soprană și mezzo) sfidează înțelegerea. De asemenea, sunt o mare admiratoare a sopranei de origine română Angela Gheorghiu. Notorietate estimabilă, personalitate impunătoare și voce fascinantă. Timbru, tehnică, eleganță – toate la superlativ.

„Muzica este o artă care contribuie prin excelență la sănătatea sufletului.”

6. V-ar surâde ideea unei (posibile) colaborări cu instituții culturale din România?

Ar fi o onoare și o deosebită plăcere pentru mine să pot colabora cu instituții culturale din România. Țara aceasta mustește de inteligență, de frumusețe, de tinerețe, de viață! Din acest spațiu voivodal, încărcat de istorie, s-au ridicat oameni de geniu, mari personalități și artiști renumiți precum Angela Gheorghiu și Virginia Zeani (Fie memoria Sa binecuvântată!), dar și celebrul compozitor George Enescu. În această țară se simte puternic ecoul trecutului ce se îmbină armonios cu imaginea prezentului. Un trecut de legendă și un prezent plin de speranță și aspirație. Spun aceste lucruri din experiență pentru că am vizitat România de mai multe ori și chiar am locuit aici timp de 7 luni. În consecință, am avut suficient timp să descopăr ospitalitatea și căldura specifice românilor. Săptămânal, obișnuiam să asist la operă sau la vreun concert de muzică clasică ce se desfășurau în locuri remarcabile precum muzee și palate, unul dintre acestea fiind Palatul Bragadiru. M-am simțit apropiată de stilul de viață al românilor, de energia spirituală specifică urbei bucureștene și am rezonat mult cu locuitorii „micului Paris” care, la rândul lor, au îndurat multe și îndelungate suferințe din cauza sistemelor politice totalitare care s-au succedat, însă, în pofida acestei perioade întunecate, reziliența și pofta de viață a românilor nu s-au pierdut. De altfel, acest „joie de vivre” caracteristic românilor îl întâlnim și în rândul poporului libanez, iar asta apropie și înnobilează culturile noastre.

De curând, am început să studiez limba română fiindcă reprezintă un punct cheie din viața mea. Iubesc limba română, în special pentru muzicalitatea sa, și chiar îmi doresc să o învăț mai bine. Mai mult, una dintre cântările mele de suflet este „Copacul” și îmi doresc să pot interpreta această piesă, într-o bună zi, pe scenă…

7. Faceți parte din colectivul Universității Americane din Beirut. În calitate de pedagog, ce rol credeți că joacă educația muzicală în viața unui tânăr?

Mă ocup de organizarea evenimentelor culturale din cadrul Universității Americane din Beirut de aproape 10 ani. M-am implicat activ în planificarea proiectelor culturale care au inclus colaborări atât cu artiști libanezi, cât și internaționali, lucrând îndeaproape cu studenți care s-au specializat în muzică și arte plastice. Am observat că tinerii care au înclinații către arte (sau au beneficiat de o minimă pregătire artistică) dispun de o creativitate și o sensibilitate ieșite din comun, care îi deosebește de tinerii cu un parcurs academic diferit. Iată de ce este important să le insuflăm tinerilor, încă de timpuriu, iubirea față de arte. Muzica, de pildă, este arta care le oferă o modalitate de a se exprima liber, de a-și explora sentimentele și trăirile. Îi ajută, de asemenea, să facă față situațiilor dificile din viață, îi încurajează să viseze, le sporește încrederea, îi disciplinează și îi educă să aibă răbdare. Tocmai de aceea o consider o formă de terapie. În plus, joacă un rol important în procesul de învățare și de îmbogățire al cunoștințelor. Este la fel de importantă, pot spune, ca matematica, filosofia sau biologia. De altfel, însuși marele filosof grec Platon afirma că muzica „dă suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereții, viață și veselie tuturor lucrurilor; ea dă esență ordinii, înălțând către tot ce este bun, drept și frumos.” Pentru a rezuma în câteva cuvinte, muzica este arta care contribuie prin excelență la sănătatea sufletului.

8. Sunteți originară din Beirut. Ce impresii ne puteți împărtăși despre orașul care „nu doarme niciodată”?

Beirut, unul dintre cele mai vechi orașe din lume… Un creuzet cultural, un loc pe care oameni provenind din culturi diferite îl numesc „acasă”. Aici Orientul și Occidentul se întâlnesc. Nu degeaba obișnuiam să îl numim foarte plastic „Parisul Orientului Mijlociu”. Beirut este totodată orașul contrastelor care îmbină armonios caracterul și sofisticatul, cosmopolitul cu provincialul și parohialul. Este un amestec de religii și tradiții, orașul culturii, istoriei, artei culinare și al vieții de noapte. Deși este un oraș mic în comparație cu alte metropole, consider că este printre puținele orașe ale lumii aflat atât în apropiere de munte, cât și de mare. Ceea ce iubesc cel mai mult la Beirut, locul unde m-am născut, este reziliența locuitorilor săi. În pofida tuturor ocupațiilor militare, războaielor civile, crizelor economice și a celei mai mari explozii non-nucleare din lume, localnicii se bucură continuu de viață, făcând tot ce le stă în putință ca să-și reconstruiască orașul și să se ajute reciproc. Așadar, Beirut nu este doar orașul care nu doarme niciodată, ci și orașul care nu moare niciodată…

9. Ce sfaturi le oferiți tinerilor care își doresc să urmeze o carieră în domeniul artistic?

Îi sfătuiesc pe tinerii care doresc să urmeze o carieră în artă să viseze măreț, să își stabilească obiective clare și să își urmeze calea indiferent de circumstanțe și dificultăți. Fiți optimiști, ascultați-vă acea voce interioară motivatoare, credeți în instinctul vostru, în pasiunea voastră, în frumusețea aspirațiilor voastre și, mai presus de toate, în forțele proprii și în voi înșivă! Investiți în voi, în ceea ce vă place, în ceea ce vă definește și munciți din greu să obțineți ceea ce vă doriți – pentru că merită! Rețineți că autenticitatea, disciplina, munca asiduă și personalitatea sunt notele definitorii ale oricărui artist – ele sunt cheia unui succes de durată! Pe lângă talent, aveți nevoie de educație și efort susținut, căci munca multă „bate” talentul care nu muncește. Dar, dacă iubiți ceea ce faceți, niciodată nu se va simți ca o povară, iar succesul va fi garantat. Și dacă Dumnezeu v-a înzestrat cu un talent în orice domeniu, este de datoria voastră să îl exploatați, nu numai pentru satisfacția personală, dar și pentru a servi comunitatea în care trăiți. Să aveți în vedere că ceea ce avem nu este meritul nostru, ci dar de la Creatorul nostru, iar dacă știți să-L puneți pe Dumnezeu în tot ceea ce faceți, îl veți regăsi în tot ceea ce vi se întâmplă. Viața fiecărui om este un recviem compus cu pana de Dumnezeu Însuși. Deși scurtă, e frumoasă, așa că de ce să o petrecem făcând ceva ce nu ne place?...