Rolul familiei în educarea copiilor

Familia reprezintă o piesă vitală în construirea copilului ca individ, deoarece cu ea are cea mai intensă legătură afectivă. Acest fapt aduce o motivație puternică pentru socializare în toate planurile: copilul care se simte iubit și își iubește la rândul său părinții va face posibilul și imposibilul ca să îi imite și să îndeplinească tot ce vor ei. Astfel, relația copilului cu familia este esențială pentru dezvoltarea sa fizică, psihică și socială.

Considerăm că, în ultimul timp, familia a trecut prin mari schimbări, dar trebuie să ne gândim că aceste schimbări au avut loc dintotdeauna, de-a lungul timpului, fiind obișnuite și de așteptat în orice tip de asociere umană. Așa cum se schimbă relațiile de cuplu, bisericile, instituțiile sau politica, de ce nu ar fi și familia în evoluție constantă?

Structura familială este schimbătoare și supusă transformărilor istorice, culturale și economice ale fiecărei perioade. În prezent, modelul în vigoare al familiei se compune dintr-un cuplu și copiii lui. Tradițional, acest cuplu era compus dintr-un bărbat și o femeie, însă în zilele noastre poate fi format din două femei sau doi bărbați sau să nu fie deloc un cuplu, ci o singură persoană cu copii.

Oricare ar fi structura familiei, esențială este misiunea acesteia: creșterea copiilor. Cuplurile fără copii funcționează ca o familie și se comportă ca atare, dar funcția este compania reciprocă a membrilor cuplului. Dacă această relație eșuează, se poate desface, pentru că obiectivul ei este cuplul în sine. Totuși, atunci când există copii, circumstanțele sunt foarte diferite, având în vedere că tind să apară probleme, uneori profunde și de durată. Acest lucru se întâmplă tocmai pentru că funcția acestei familii era creșterea copiilor. Aceștia sunt ceea ce au în comun părinții, pentru totdeauna, chiar dacă se desparte cuplul. De aceea, o separare este în general o situație dificil de gestionat.

A crește, față de a educa, presupune o îngrijire integrală, care implică, pe lângă o educație de bază, alimentația, afecțiunea, sănătatea și siguranța. Părinții care au un urmaș trebuie să își asume toate aceste responsabilități. Dacă există copii, a avea grijă de ei este o sarcină pasionantă, care se face în favoarea societății, deoarece presupune alegerea de a dărui lumii persoane autonome ce vor face parte din aceasta într-un viitor în care părinții nu vor fi acolo, iar ei fac acest lucru fără să fie plătiți. Părinții trebuie să își învețe copiii să trăiască autonom în lumea în care se află.

Acesta se numește proces de socializare integrată. Este un act altruist, constând în folosirea unei părți importante din timpul și viața proprie nu în căutarea unui bun pentru sine, ci pentru binele altei persoane. Este o sarcină cu consecințe de mai multe tipuri: fizice, emoționale și sociale. Societatea ar trebui să ușureze creșterea copiilor, făcând posibil ca părinții să își poată dezvolta viața personală, profesională și socială fără constrângeri, după cum își propune fiecare. Multe femei, dar și mulți bărbați se văd nevoiți să renunțe la aspecte importante din viața personală când decid să fie părinți. Iar din punct de vedere social, tot ce implică lipsa de atenție la creșterea copiilor reprezintă o formă de sinucidere pentru societate, pentru că, pe măsură ce aceasta îmbătrânește, nu primește prospețimea necesară, adusă de noile generații, și se îndreaptă, social vorbind, către declinul și distrugerea sa.

Când copilul se naște, îngrijirea este continuă, apropiată și foarte solicitantă. Prima sarcină esențială din această etapă este stimularea plină de iubire din partea părinților pentru bebeluș, mai ales în primii trei ani de viață. Această interacțiune plină de iubire începe prin a produce schimbări cerebrale care facilitează dezvoltarea cognitivă, emoțională, socială și chiar reproductivă a persoanelor. Obiectivul este să dispună de uneltele necesare în viață pentru toate tipurile de acțiuni care presupun o noutate, cum ar fi căutarea de informații, asumarea de proiecte noi, generarea de soluții la probleme, apropierea de partenerii de cuplu sau o mai mare abilitate de a-și îngriji copiii, printre multe altele. Aceste învățături generează modificări cerebrale care se transmit noilor generații. S-a ajuns să se susțină că mai marea îndepărtare pe care o prezintă bărbații față de bebeluși poate să se fi transmis de-a lungul generațiilor prin epigenetică. Nu încape îndoială că în prezent se schimbă această tendință, având în vedere că societățile occidentale actuale se îndepărtează de modelele tradiționale de creștere a copiilor și practică unul nou, mai echitabil, în care și bărbatul își asumă un rol însemnat în această muncă.

Psiholog Mihai Moisoiu

Tel. 0753937223

www.mihaimoisoiu.ro

E-mail: mmmoisoiu@gmail.com