Întârzierea mintală la copii

Întârzierea mintală este definită ca dificultatea unui copil de a atinge performanțele personale, sociale și intelectuale corespunzătoare pentru vârsta sa. Fiecare copil este unic și se dezvoltă în ritmul său. Totuși, absența manifestării unor comportamente la o anumită vârstă poate indica o întârziere în dezvoltare. Cu cât este descoperită mai devreme orice întârziere în atingerea reperelor unei dezvoltări normale, cu atât intervenția pentru remediere este mai eficientă. Este bine cunoscut că, în primii 6 ani de viață, există anumite “ferestre de dezvoltare” ale creierului în care eficiența stimulării este maximă.

Întârzierea se poate evalua în mod sigur numai între cinci și optsprezece ani. Mai devreme poate exista o mare variabilitate în dezvoltare care să ducă la interpretarea unui simplu defect în dezvoltare ca întârziere mintală. Dacă apare după optsprezece ani, în general este pentru că o boală sau un traumatism a afectat capacitatea intelectuală, caz în care nu se poate vorbi despre întârziere mintală.

Nu trebuie acceptate diagnostice din testări de grup sau din realizarea de desene. Evaluarea este mult mai complexă, pentru că este nevoie de mai multe explorări ale gândirii, limbajului și psihomotricității care acoperă diferitele funcții ale inteligenței. Se consideră că o persoană suferă de întârziere mintală când un specialist îi determină coeficientul de inteligență sub 70. Se estimează că 10% din populația mondială suferă de o întârziere moderată, între 4% și 5%, gravă, iar între 1% și 2%, profundă.

Testele de inteligență au fost adesea criticate. Când au început să fie dezvoltate, au fost utilizate fără discriminare la copiii din întreaga lume, indiferent dacă aceștia crescuseră în societatea occidentală sau nu. Astfel, cei care aparțineau altor culturi obțineau punctaje mai joase, tocmai din cauza părtinirii culturale, și puteau fi afectați de stigmatizare din cauza rezultatelor. Practic, acest lucru comporta probleme de diagnostic. Limbajul folosit în teste putea de asemenea să invalideze probele, neținând cont de aspecte sociale care ar fi permis adaptarea acestei forme de evaluare la toate grupurile sociale, în special la cei deprimați sau cu altă limbă maternă. Nu se ținea cont nici de nivelul de atenție sau de starea emoțională a copilului, care putea duce la o subreprezentare a valorilor reale a indivizilor afectați sau impresionați de evaluarea în sine.

Există o dezbatere aprinsă în legătură cu tipul de educație pe care copiii cu vreun fel de deficiență ar trebui să îl primească. În cazul celor care suferă de întârziere profundă nu încape îndoială că au nevoie de atenție individualizată. În celelalte cazuri însă, atât timp cât sunt capabili să învețe prin imitare, pot beneficia de prezența altora de vârsta lor care au o dezvoltare normală, cel puțin pentru o vreme. Începând de la șapte ani, când învățarea are alte caracteristici, se impune o educație mai individualizată pentru a evita să se blocheze sau să își bată joc de ei și să îi respingă colegii mai apți.

Pornind de la evaluarea ponderată, s-a putut preciza că întârzierea mintală cuprinde mai multe dificultăți decât strict cele intelectuale. Acestea nu afectează doar zonele care țin de performanța școlară, ci și nivelul de autonomie, controlul emoțional și adaptarea socială și profesională. Practic, indivizii cu întârziere prezintă o performanță sub nivelul mediei în următoarele domenii de abilitate: comunicare, autoîngrijire, responsabilități din gospodărie, abilități sociale, abilități academice, funcționale, muncă, timp liber, sănătate și siguranță. Astfel, soluția pentru aceste deficiențe trebuie să treacă prin inițierea unor programe individuale specializate și cu conținuturi specifice, în funcție de nivelul de dezvoltare în fiecare din aceste domenii.

Motivele pentru care un copil nu atinge reperele de dezvoltare psihomotorie specifice vârstei sale pot fi grupate în câteva categorii:

1. Cauze care țin de mediul extern al copilului: lipsa stimulării adecvate, condiții de viață precare, neglijare și abuz;

2. Deficite senzoriale specifice care implică un deficit în procesarea și, mai ales, în integrarea la nivelul creierului a informației primite prin organele senzoriale;

3. Afecțiuni medicale (prenatale sau postnatale): afecțiuni ereditare, boli degenerative, boli cronice (diabet, astm, alte tulburări metabolice etc.), sindroame genetice și diverse cauze neurologice înnăscute sau dobândite, inclusiv infecții ale sistemului nervos central sau leziuni traumatice cerebrale;

4. Prematuritatea. Când copiii prematuri au avut o greutate foarte mică la naștere sau au suferit înainte, în timpul sau după naștere diverse traumatisme sau afecțiuni medicale care le-au afectat, direct sau indirect, funcționarea neurologică.

Psiholog Mihai Moisoiu

Tel. 0753 937 223

www.mihaimoisoiu.ro

E-mail: mmmoisoiu@gmail.com