R.M.N., o radiografie subtilă, nuanțată, a unei comunități transilvănene multietnice

Fabulos! Acesta e cuvântul care îmi vine acum în minte, deși duminică seara am folosit alt termen: formidabil! Filmul R. M. N. , a cărui proiecție  a avut loc cu  sala plină la Modern,  m-a vrăjit pur și simplu prin toată încărcătura lui simbolică, prin forța imaginilor, prin calitatea jocului actoricesc. Mungiu nu mai are nevoie de prezentare, creația lui de până acum e  deja  inclusă în lista marilor filme, iar premiile la Cannes și peste tot în lume s-au adunat an după an. Nu pot uita 4 luni, 3 săptămâni și două zile, văzut în 2007 în aceeași sală, vetustă și delabrată, înainte de  restaurare; După dealuri, care m-a tulburat prin tragismul experienței Irinei, în 2012; Bacalaureat, în care Adrian Titieni a făcut un rol de zile mari (2016).

Am întrat pe drept cuvânt în rezonanță cu povestea lui Matthias, personajul principal, admirabil interpretat de Marin Grigore, un bărbat român etnic german, aflat la o răscruce dificilă a vieții: lipsa de comunicare cu soția, Ana, după absența de acasă în căutarea unui loc de muncă în Germania (de unde fuge după o  altercație generată de umilirea sa); angoasa maximă provocată de trauma fiului – Rudi - speriat de o sinucidere la care a asistat într-o zi în pădure, în drum spre școală și pierderea vorbirii, cea mai vizibilă consecință; durerea de a-și vedea tatăl, papa Otto, tot mai neputincios în urma unui AVC,  pentru care o explorare prin rezonanță magnetică făcută la Spitalul de neurochirurgie din Cluj arată mari ravagii ale emisferelor creierului.

Filmul este, în egală măsură, o cronică / o radiografie subtilă, nuanțată, a unei comunități transilvănene multietnice, în care toți locuitorii, oricare le-ar fi originea  (români, unguri, germani) stăpânesc trei limbi, au tradiții păstrate cu sfințenie și își duc existența în condițiile de început a teribilului an 2020, când pandemia se declanșa. Cazul care aduce tensiune (pornind de la un fapt real, petrecut la Ditrău) este angajarea la fabrica de pâine din localitate a unor brutari asiatici, din Sri Lanka. Reacția generală de respingere a acestora de către locuitori, în special de bărbați, dar și de femei, pornește din frica irațională față de celălalt, din xenofobia puternic ancorată în mentalul colectiv, dintr-o nesiguranță economică  majoră (lupta pentru locuri de muncă). Într-un crescendo bine dozat, conflictul culminează cu scoaterea brutală a asiaticilor din biserica ungurilor reformați (chiar dacă unul este creștin, „Să se ducă să se roage în țara lui!”) și  adunarea urgentă a comunității la Căminul cultural, cu primar, polițist, doctor, ca să se decidă soarta (i. e. expulzarea) străinilor. Directoarea fabricii de pâine, Csilla (Judith State face un rol de neuitat!), fosta iubită a lui Matthias, o femeie independentă, sofisticată, deschisă, susține cu argumente logice rămânerea angajaților, care au actele medicale în regulă, nu sunt transfugi. În scena asta hilară, pe care Cristian Mungiu a realizat-o pornind de la faptul real, par să plutească în aer fire de piper caragialesc: toate clișeele de limbaj și atitudinile ultranaționaliste sunt  sub lupă, iar încăierarea finală nu e decât ceva tipic: și mai mult piper!!! Nici francezul venit pentru o vreme în sat cu un program ecologic nu reușește să calmeze spiritele, este apostrofat fără urmă de politețe, pentru că – nu-i așa? – francezii „să-și rezolve treburile la ei acasă…”

R.M.N. merită să fie văzut de mai multe ori, ceea ce voi face. M-aș bucura, chiar, ca Mungiu să continue povestea personajului, care în final stă față în față cu propria-i frică: ce se va  întâmpla? Ce mai poate să se întâmple rău în viața lui și în comunitate? De partea cui este? Moartea tatălui (prin spânzurare în pădure) declanșează vindecarea fiului, ca și cum bătrânul s-ar fi sacrificat pentru nepot. Deși Rudi îi spune pentru prima dată niște cuvinte ca un balsam (”Ich liebe dich, papa!”), relația cu iubita e frântă, iar imaginea finală (urșii cvasionirici care îl privesc noaptea din pădure, în spatele casei frumoasei Csilla) mă duce cu gândul la opera aperta care pune la orizontul final mai multe întrebări decât erau la început. În fond, fiecare spectator poate să-i dea propria interpretare. Oare Matthias  va deveni oaia fricoasă, gata să fie sfâșiată (așa cum tăia el oile în abatorul nemțesc) sau va reînvia - cel puțin pentru Rudi -  bărbat puternic care-și învață fiul „să facă apă” cu barca pe lac?

Chapeau, Cristian Mungiu!

Mulțumiri, Teoroda Gâlcă, pentru regalul pe care  l-ai oferit publicului sucevean !

Elena-Brândușa STEICIUC