Durerea fizică și durerea sufletească

„Asociația Internațională pentru Studiul Durerii" (IASP) definește durerea ca fiind o experiență senzorială și emoțională neplăcută, care este asociată cu vătămarea reală sau potențială a țesuturilor sau care este descrisă în termenii unei asemenea vătămări. Această definiție subliniază faptul că durerea are și o componentă afectivă. Ea pune pe picior de egalitate durerea fizică și durerea nedeclanșată de factori somatici.

Vorbim despre durere cronică atunci când o durere persistentă sau recurentă durează o perioadă de cel puțin trei până la șase luni sau chiar mai mult. Adesea, ea nu are nicio cauză organică și prezintă diverse forme de manifestare. Pentru persoanele cu dureri cronice, durerea și-a pierdut funcția ei inițială. Ea este copleșitoare, chinuitoare, înțepătoare, arzătoare, îi face neputincioși pe cei afectați, transformându-i în niște victime. Majoritatea oamenilor cu dureri cronice au în spate o lungă istorie de suferințe. Vizitele repetate la medic, schimbarea medicului, medicamentele cu multe efecte secundare și numeroasele intervenții chirurgicale care nu au avut niciun succes. Durerea continuă să persiste, în timp ce boala sau vătămarea care a declanșat-o nu mai poate fi recunoscută. Durerea a devenit un fenomen de sine stătător.

Acum știm că zonele responsabile pentru emoții și pentru durerea fizică sunt situate în aceeași regiune a creierului. A fost demonstrat faptul că respingerea socială și durerea fizică activează în creier aceleași structuri, ceea ce demonstrează existența unei legături clare între trauma petrecută în copilăria timpurie și durerea cronică apărută la vârsta adultă. În urmă cu o sută de ani, bebelușii erau încă considerați ca fiind insensibili la durere. Între timp, a devenit evident faptul că noi, oamenii, simțim dureri deja cu mult înainte de a ne naște. Sistemul nervos începe să se formeze din ectoderm încă din cea de-a 17-a zi de sarcină. Un copil nenăscut poate avea senzații de presiune încă din cea de-a cincea săptămână și jumătate de sarcină și poate simți pe piele, în pântecele mamei, stimulii dureroși. Într-un studiu comparativ efectuat pe copii născuți prematur și pe copii născuți la termen, Hermann și Fior au demonstrat, printre altele, faptul că experiențele dureroase timpurii – adică trăite în perioada în care sistemul de procesare a durerii se află încă într-un proces de maturizare – generează, până la vârsta de 16 ani, activități cerebrale care intensifică în mod cronic durerea.

Stimulii dureroși și tactili ajung, prin intermediul terminațiilor nervoase de la nivelul pielii și al musculaturii, la cornul posterior al măduvei spinării, de unde sunt reîndreptați către talamus, iar de acolo direct către zona cerebrală responsabilă de recepționarea stimulilor senzoriali, adică în cortexul somatosenzorial. Cercetătorii Niels Birbaumer și Herta Flor au efectuat cercetări pentru a demonstra existența unei „memorii a durerii". Când stimulii senzoriali acționează asupra organismului, la nivelul acestei regiuni a cortexului se formează rețele neuronale. Atunci când se folosesc stimuli dureroși de intensități egale pentru mai mulți subiecți, pacienții cu dureri cronice simt dureri mult mai puternice comparativ cu persoanele sănătoase. Însă aceste rețele neuronale nu se dezvoltă doar în zona cortexului, ci ele formează și interconexiuni cu girusul cingular din sistemul limbic al creierului. În zona anterioară a acestuia durerea capătă și o valoare afectivă. În felul acesta durerea fizică este stocată în creier, iar datorită interconectării neuronale ea este stocată și în zona responsabilă cu emoțiile. Acest lucru duce la crearea unei regiuni mai largi responsabile cu memoria durerii. Simptomele fizice se pot vindeca, însă rețelele formate în creier continuă să existe.

Drept urmare, un stimul dureros normal poate declanșa semnale de durere mai puternice. Se poate întâmpla, de asemenea, ca aceste rețele ale durerii să nu funcționeze ani de zile și să nu provoace niciun disconfort, mai ales în perioadele în care persoana duce o viață echilibrată și fericită. Însă, dacă apare o criză sau o situație de stres psihosocială  – cum ar fi separarea, divorțul, decesul unei rude sau o situație stresantă din punct de vedere profesional – atunci zonele cerebrale responsabile cu emoțiile se activează. Dacă, de exemplu, persoana este tristă și se simte respinsă, memoria durerii se poate reînsufleți. Stresul emoțional se conectează la cortex prin intermediul căii formate odinioară și se manifestă ca durere fizică. Întrucât evenimentul inițial a fost adesea clivat și trimis în inconștient din cauza faptului că nu putea fi suportat, el nu mai poate fi considerat drept cauză. Persoana afectată nu știe ce se întâmplă, nu vede legătura cu evenimentul inițial și nu-și poate explica durerea apărută.

Psiholog Mihai Moisoiu

Tel. 0753937223

www.mihaimoisoiu.ro

E-mail: mmmoisoiu@gmail.com