Pentru a-l ajuta pe pacientul ce suferă de o traumă din copilărie este necesar ca terapia să stimuleze activitatea nervului vag anterior. Restabilirea unei relații pline de afectivitate și iertare cu propria persoană constituie aspectul vindecător central al terapiei. Atașamentul afectuos față de sine ajută sufletul să iasă din starea de încremenire și să repună în mișcare sentimentele.
Treptat, pacientul își poate deschide inima și-și poate exprima sentimentele tandre. Apoi complexul vagal anterior „se pune în mișcare”, pieptul se deschide și apare o stare de relaxare care devine tot mai mare. Aceasta se manifestă prin eliberarea tensiunii musculaturii corpului și a feței, printr-o voce mai moale, printr-o privire mai deschisă și printr-o respirație profundă.
Nervul vag anterior reprezintă centrul neurobiologic al terapiei. Prin nervul vag „interacțiunea socială” capătă intensitate. Scopul este integrarea părților refulate și blocate în trecutul traumatic, părți care toate țin de propria identitate. Acest lucru se realizează prin reconectarea la părțile traumatizate ale copilului, care sunt îndepărtate din conștient și care sunt blocate în trecut. Aceste sentimente interioare sunt încă blocate în vechea traumă suferită în copilărie și au nevoie să fie integrate de către o persoană, care, în calitate de adult, se află în prezent. Copiii care sunt încă blocați în trecut au nevoie de o persoană adultă care poate simți o profundă compasiune pentru situația traumatică a copilului de odinioară.
Pentru aceasta, propria traumă trebuie mai întâi analizată și recunoscută la nivel cognitiv. Terapia traumei constituie întotdeauna o întâlnire blândă și controlată cu spaimele trecutului. Experiența traumatică trebuie repoziționată în propria viață, trebuie calmată din punct de vedere emoțional și apoi, prin intermediul compasiunii față de sine, trebuie integrată în propria personalitate. Acest lucru duce la crearea unei imagini de ansamblu complexe asupra propriei vieți și asupra propriilor experiențe. În felul acesta poate lua naștere o identitate care conferă putere, capacitate de empatie, siguranță de sine și încredere.
Important este ca pacientul să poată păstra o conștiință a prezentului caracteristică adultului, astfel încât să nu cadă într-o regresie, în cadrul căreia nu poate exista o relație între părțile traumatizate ale copilului și conștiința lui din prezent. Este vorba despre un spațiu intermediar structurant, care poate face distincția între ceea ce se petrece astăzi și ceea ce s-a întâmplat odinioară. Pacientul dobândește această capacitate atunci când are o relație strânsă cu eul său. Pacientul trebuie, ca să spunem așa, să-și poată menține structura eului, pentru a integra părțile traumatizate ale copilului. Dacă se ajunge prea devreme la o confruntare cu trauma, fără a se conecta cu Eul său interior, se poate întâmpla ca pacientul să revină complet la sentimentele traumatice de odinioară. Astfel există și pericolul unei retraumatizări.
Din acest motiv, pentru a realiza o integrare este important ca pacientul să dezvolte o percepție de sine duală. Acest lucru înseamnă că el poate rămâne în contact cu el însuși chiar și atunci când sentimentele dureroase de odinioară ies din adâncuri și pătrund în conștiință. Pentru reașezarea acestui proces este util ca un Eu sănătos, puternic, suportiv și curios să stea de partea pacientului și să-l însoțească pe parcursul procesului. Astăzi el nu mai este singur în confruntarea lui cu situația de odinioară, care era insuportabilă pentru copilul mic. În procesul de integrare a traumei, nu durerea este problema, ci copilul mic de odinioară, care nu putea face față de unul singur acestei dureri. De aceea, el are și astăzi nevoie de un adult intern, care să poată prelua și suporta fizic durerea, așa cum odinioară bebelușul ar fi avut nevoie de un corp adult și stabil în care s-ar fi putut cuibări și liniști. Eul stabil este ajutorul acordat astăzi copilului traumatizat de odinioară. El îl ajută pe pacient să înțeleagă faptul că teama copilului a fost îndreptățită în trecut, dar astăzi ea nu mai este necesară. În acest mediu securizat pacientul se poate îndrepta cu compasiune către partea traumatizată a copilului și se poate deschide din nou către sentimentele sale traumatice, care odinioară au fost „înghețate". În timpul procesului de integrare pacientul poate rămâne permanent într-un contact fizic stabilizator cu Eul său sau cu părțile apropiate Eului, confruntându-se astfel într-un mod vindecător cu durerea cauzată de vechile răni. În felul acesta se creează o punte între părțile traumatizate ale sinelui copilului și structurile adulte ale pacientului.
Psiholog Mihai Moisoiu
Tel. 0753 937 223
www.mihaimoisoiu.ro
E-mail: mmmoisoiu@gmail.com