Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Conf. univ. dr. habil Radu Florian Bruja de la Facultatea de Istorie Geografie a Universității ”Ștefan cel Mare” Suceava a oferit pentru ”Monitorul de Suceava” o perspectivă a ceea ce se petrece în Ucraina în acest moment. Acesta a studiat o vreme îndelungată în arhive, inclusiv cele de la Cernăuți, iar mare parte din informații au apărut în cărțile publicate. Prima carte a apărut în 2006 și se intitulează ”Carol al II-lea și partidul unic: Frontul Renașterii Naționale”, urmată în 2011 de ”Traian Brăileanu, studii, documente, însemnări literare”. În 2012 a apărut ”Extrema dreaptă în Bucovina”, iar în urmă cu doi a fost publicată ”Jozef Tiso și Slovacia fascistă”.
1. Ce considerente are la bază invazia Rusiei în Ucraina, din punct de vedere teritorial și istoric?
Pentru a-și păstra statutul de mare putere europeană, Rusia are nevoie să-și securizeze frontierele de vest. De aceea, Belarus sau Ucraina au devenit esențiale în strategia de securitate a Moscovei. Este binecunoscută obsesia Rusiei pentru securitatea teritoriului național. Întreaga propagandă asupra pericolului venit dinspre Europa s-a transformat într-o ideologie națională. Invazia lui Napoleon din 1812 sau a celui de al Treilea Reich din 1941 sunt preluate periodic de propagandă pentru a demonstra rușilor pericolul venit din vest. Justificarea teritorială vine din această concepție. Cu cât frontiera de vest este împinsă mai departe de Moscova, cu atât sentimentul securității este mai pregnant. Exercițiile militare organizate înaintea invaziei purtau un nume de cod ilustrativ: Zapad (Vestul). Asta înseamnă că popoarele din vecinătate (baltici, polonezi, ucraineni și, de ce nu?, români) trebuiesc dominate sau controlate politic.
Justificarea istorică ține de trecutul Imperiului Rus. Moscova nu înțelege dreptul popoarelor mici la existență. Prin veacul al XVIII-lea exista un concept conform căruia popoarele mici nu pot fi fericite decât sub stăpânirea unei mari puteri. Dacă la români ideea continuității pe un teritoriu formează ideologia națională, pentru Rusia dreptul unei mari puteri este singura ideologie. De aceea, teritoriile care au aparținut Imperiului Rus (și apoi Uniunii Sovietice) fac parte din „spațiul vital” (a se citit istoric) și trebuie să revină la „patria-mamă”. Așadar, pentru Moscova ucrainenii fac parte integrantă din națiunea rusă și nu ar fi un popor distinct. Identitatea unei națiuni nu are importanță, ci dreptul ultimei mari puteri dominante. Cum în veacul al XIX-lea, marea parte a teritoriilor actualei Ucraine erau în stăpânirea Imperiului Rus, acestea nu ar avea dreptul istoric de a aparține altei formule politico-militare. Astfel, NATO reprezintă un adversar de temut pentru securitatea Rusiei, iar o eventuală integrare a spațiului ucrainean într-o alianță percepută ca ostilă Moscovei ar duce la sfârșitul Rusiei ca mare putere europeană. Nu trebuie uitat că Rusia este prizoniera propriei ei istorii. În construcția națională nostalgia după măreția de altădată este integrată în conștiința națiunii.
NNaționalismul ucrainean a fost fascizat de Moscova
2. La începutul acțiunii militare, președintele Vladimir Putin a spus că unul dintre scopuri este „denazificarea Ucrainei”. Ce are în vedere acest termen?
După al Doilea Război Mondial, Moscova și-a creat o ideologie națională din a revendica victoria de una singură (fără sprijinul celorlați aliați, mai ales amenicani). Ideologia comunistă era contrapusă celei naziste, iar toți colaboratorii conjuncturali ai Reich-ului trebuiau pedepsiți. Vedem cum Moscova continuă să celebreze victoriile împotriva nazismului din anii celui de al Doilea Război Mondial. În schimb, Occidentul a schimbat discursul, celebrând Ziua Europei. Nici în perioada Uniunii Sovietice, și nici în epoca postsovietică, Moscova nu a avut o continuitate clară la nivelul discursului istoric despre colaboratorii și adversarii săi în anii celui de al Doilea Război Mondial. Glorificarea războiului a devenit un reper al construcției identitare ruse. Teoria „luptei întregului popor împotriva agresorului nazist” a fost folosită ambivalent. O dată pentru a-i atrage pe ucraineni, spre exemplu, spre o concepție unitară a identității, în numele solidarității de clasă în era sovietică sau panslavismului ulterior. Pe de altă parte, a fost un pilon pentru denigrarea celor care au colaborat cu ocupantul nazist și aveau o identitate distinctă. Aceștia au fost identificați ca naziștii. Or naționalismul ucrainean a fost fascizat, odată cu colaborarea cu al Treilea Reich, oferind astăzi Moscovei argumentul „denazificării”.
”Propaganda Moscovei, înainte și după 1990, a transformat toate formele de naționalism în nazism”
3. Au existat în Ucraina grupări extremiste și naționaliste care să creeze probleme Moscovei?
Trebuie să recurgem la trecutul istoric. După încheierea Primului Război Mondial, naţiunea ucraineană a eşuat în încercarea de a-şi crea propriul stat naţional. Războiul civil din Rusia, conflictul polono-sovietic, rivalitatea dintre polonezi şi ucraineni, lipsa unităţii naţiunii ucrainene şi jocul politic al marilor puteri învingătoare în război, care au susţinut crearea unui „cordon sanitar” la graniţa vestică a statului sovietic, au împiedicat naţiunea ucraineană să-şi realizeze dezideratul naţional. Liderii mişcării naţionaliste ucrainene au ajuns să trăiască în Austria şi Germania, unde au intrat în contact cu autorităţile de aici. Germania, principala perdantă a războiului de la 1914-1918, a sprijinit acţiunile diversioniste şi de spionaj ale ucrainenilor. Alegerea a fost logică, germanii sprijinind politicile antipoloneze şi antisovietice încă din anii ’20. Așa s-a format, prin fuziunea unor structuri politice naționaliste, Organizația Naționaliștilor Ucraineni (O.U.N.). Programul politic al O.U.N. urmărea restaurarea, organizarea şi apărarea statului naţional ucrainean independent şi lupta pentru eliberarea teritoriilor locuite de ucraineni de sub ocupaţia străină.
Între liderii O.U.N. s-a identificat unul din cei mai radicali activiști, Stepan Bandera. El provenea din vestul Ucrainei, din Galiția, fostă provincie habsburgică, devenită parte a Poloniei interbelice. La finalul anilor ’30 a intrat în colimatorul serviciilor Germaniei naziste. La Congresul Organizației de la Cracovia din 1941, a fost proclamată Ucraina Mare, de la Carpați la Volga. Așa ceva nu avea cum să nu atragă atenția Moscovei. Apoi, Bandera a colaborat cu naziștii, a comis numeroase crime împotriva polonezilor sau evreilor, și, nu în ultimul rând, a celor care simpatizau cu cauza Moscovei (ruși sau ucraineni). Aceste masacre sunt considerate astăzi crime împotriva umanității. Dar Bandera avea să devină, în cele din urmă, o victimă a celor care l-au susținut conjunctural, aceiași naziști. Faptul că a supraviețuit războiului într-un lagăr german și a trăit în Germania de Vest după 1945 l-a metamorfozat într-un erou național pentru ucrainenii care urau Uniunea Sovietică. Asasinat de către un agent KGB, a devenit un martir al cauzei unei Ucraine independente după război. Pentru militanții ucraineni a devenit un erou, pentru Moscova un criminal. După prăbușirea U.R.S.S. tocmai în regiunile vestice (Lvyv, Ivano-Frankyvsk, Ternopyl) au apărut susținătorii lui Bandera, cunoscuți azi ca banderoviști, militanți ai Ucrainei independente de Moscova. Ei s-au înconjurat de simboluri fasciste, unele asemănătoare cu cele național-socialiste, de unde vine și asocierea. Kievul a tolerat acțiunile lor și chiar le-a încurajat. Naționalismul acestora poate fi definit ca ultranaționalist, extremist, fascistoid, în nici un caz ca nazist. Dar propaganda Moscovei, înainte și după 1990, a transformat toate formele de naționalism în nazism. Moscova a înțeles că e mai accesibil publicului larg, mai puțin informat, să îi pună pe toți în aceeași oală, decât să explice diferențele dintre ideologiile fasciste. Care oricum erau mai puțin unitare decât comunismul. În lipsa unui sistem clar care să cuprindă ideologiile fasciste, acestea au fost mai ușor de identificat prin comportament și simbolistică. Așadar, grupările naționaliste ucrainene asociate cu neo-nazismul sunt reale. Nu o dată ele s-au manifestat și împotriva românilor. Ele sunt exclusiviste și militează pentru un stat etnocratic, în sensul de stat cu o singură națiune, cea ucraineană. Estul Ucrainei este dominat de o populație rusofonă, cu o identitate națională ambivalentă și care nu apreciază discursul banderovist. Cum Kievul nu a condamnat aceste manifestări, ba chiar le-a încurajat, a oferit Moscovei posibilitatea de a se folosi de acest tip de discurs. Să nu uităm salutul fascist al combatanților din Batalionul Azov, în văzul întregii lumi. Federația Rusă nu a făcut decât să își revendice această populație și să o contrapună ideologiei naționaliste ucrainene în numele aceleiași ideologii expansioniste, bazată pe ideea de securitate. Însă marea parte a acestei populații s-a simțit confortabil în Ucraina, cu toate problemele și vulnerabilitățile ei. De aceea și ostilitatea cu care a întâmpinat armata rusă.
”O formulă de pace înseamnă un compromis, chiar și teritorial”
4. Cum va fi Ucraina în viitor, în varianta în care va câștiga războiul și în cea în care va exista posibilitatea ca o parte a teritoriului să intre sub administrația rusă?
Este greu de spus cum va arăta Ucraina post-război. Cert este că Rusia nu va ceda, în ciuda tuturor dificultăților cu care se confruntă în teatrul de război. În opinia mea, ucrainenii vor trebui să accepte două tipuri de sacrificiu. Pe de o parte, banderovismul nu poate fi tolerat în Uniunea Europeană. Într-o eventuală integrare a Ucrainei în Uniunea Europeană, ucrainenii vor trebui să abandoneze retorica naționalistă. Și la noi sunt mulți susținători ai lui Ion Antonescu. Dar istoricii au explicat greșelile făcute de acesta și întreaga conjunctură a celui de al Doilea Război Mondial. Și ucrainenii vor trebui să iasă din această logică, dacă nu vor să rămână, ca rușii, prizonierii trecutului. Al doilea tip de sacrificiu este unul politic și teritorial. Amputările teritoriale sunt foarte dureroase. Dar ei se află într-un conflict asimetric cu Rusia. Într-un astfel de conflict, ucrainenii nu pot obține o victorie strategică. În cel mai bun caz un meci nul. În acest caz, o formulă de pace înseamnă un compromis, chiar și teritorial. Noi, românii, am acceptat acest compromis și trăim cu acest sentiment din 1940. Poate tocmai aceste sacrificii îi vor face mai puternici și le vor suda identitatea națională. Astfel de drame întăresc solidaritatea națională
”De viitorul Ucrainei depinde în mare măsură și viitorul României și al restului Europei”
5. Pentru România ar fi mai acceptabilă o Ucraină neutră și demilitarizată?
Ucraina este un spațiu multicultural, multietnic și multiconfesional aflat pe o falie istorică între est și vest. Agresiunea neprovocată a Rusiei amenință ordinea internațională, pentru care Occidentul și NATO nu au fost pregătite. O Ucraină neutră e greu de definit în condițiile actuale. O Ucraină neutră și demilitarizată, cum vor liderii de la Kremlin, ar fi o marionetă a Rusiei. O Ucraină neutră, garantată de Moscova și de NATO în același timp, ar putea fi mai viabilă. Pentru România ar fi o variantă acceptabilă. Totuși, Ucraina, așa cum era ea până la război, reprezenta un tampon în fața Rusiei. Mă îndoiesc că Rusia ar accepta un stat neutru la frontierele ei, garantat și de NATO, ținând cont de obsesiva ei insecuritate la granița de vest. Ar putea genera reacții și în alte state: Belarus, Georgia, Moldova, care ar dori soluții similare. Personal nu cred că Uniunea Europeană poate primi Ucraina în granițele actuale. Să nu uităm, toate statele care au aderat la Uniunea Europeană în ultimele două decenii au intrat mai întâi în NATO. Întâi securitatea și apoi prosperitatea. Or va fi greu pentru Bruxelles să gestioneze o Ucraină a cărei securitate depinde de Moscova și nu de NATO. Pe de altă parte, federalizarea Ucrainei este o altă ipoteză de lucru. Dar din nou, fără un compromis între Federația Rusă și Occident nu se poate găsi o soluție pe termen lung. De viitorul Ucrainei depinde în mare măsură și viitorul României și al restului Europei. Acest compromis înseamnă sacrificii făcute de poporul ucrainean.
”Unirea nu este posibilă dacă Chișinăul nu o dorește și Bucureștiul nu o poate realiza”
6. Ar fi momentul ca Republica Moldova să voteze Unirea cu România, ceea ce ar duce această țară sub umbrela NATO și UE?
În ceea ce privește Moldova, nici ea nu poate să se sustragă aceluiași parcurs. Și aici avem un tablou etnocultural dinamic și schimbător, cu analogii în întreg spațiul ex-sovietic. Moscova a creat Transnistria, dar nu a dat cheia dilemei Bucureștiului. Rusia are și aici aceleași obsesii. Unirea nu este posibilă dacă Chișinăul nu o dorește și Bucureștiul nu o poate realiza. Din nou suntem sub zodia compromisului. Cel puțin în următoarele decenii dispariția frontierei de pe Prut poate fi făcută doar dacă Moldova intră în Uniunea Europeană. Pentru asta ar trebui să intre mai întâi în NATO. Or cheia de la ușa NATO se găsește momentat undeva prin Ucraina.
