Traumele se pot vindeca

Vindecarea traumei este posibilă numai atunci când oamenii simt în întreaga lor ființă că totul „a trecut” și că ei se află acum în siguranță. Nu este suficient ca cel traumatizat să poată relata, în plan mintal, propria poveste. Senzațiile viscerale, adică senzațiile aferente sistemului limbic, trebuie să dea semnalul că nu mai există niciun pericol de moarte, că nu mai există niciun motiv pentru a simți frică, anxietate, disperare și groază. Pentru aceasta este necesar ca sistemul sinelui – care este alcătuit din trunchiul cerebral și din sistemul limbic – să aibă parte de considerația pe care o merită. Abordările terapeutice de orientare pur cognitivă ignoră această legătură fundamentală.

Nu trebuie să ne privim corpul ca pe o anexă deranjantă, ca pe un sistem dereglat de psihotraumă și care conduce apoi la boli cronice, ci mai degrabă ar trebui să ne plasăm corpul în centrul procesului terapeutic. El se află la sfârșitul unei lungi istorii de suferințe create de experiența traumatică și constituie totodată începutul procesului de însănătoșire și de vindecare.

Exercițiile de qigong medical ajută cortexul median prefrontal să observe și să regleze senzațiile corporale, fără a fi copleșit sau influențat de ele, ca urmare a unei activări prea puternice a amigdalei. Acest control, denumit „reglare ascendentă", de jos în sus, are scopul de a diminua surescitarea care predomină, întrucât în felul acesta este activată acea parte a sistemului nervos care este responsabilă de relaxare și calmare, și anume nervul vag.

În ceea ce privește partea anterioară (adică cea mielinizată) a sistemului nervos autonom, importanța acesteia este dovedită de orientarea fibrelor nervoase. Aproximativ 80% dintre fibrele nervoase sunt aferente, adică merg dinspre corp și intestine către creier, oferindu-i acestuia informații din părțile periferice ale corpului. Structura anatomică a sistemului nostru nervos demonstrează importanța enormă a corpului și a semnalelor sale. Nu trebuie să-l considerăm doar ca pe o victimă și ca pe un organ bolnav, ci trebuie să-l implicăm în mod decisiv în procesul de vindecare.

Atunci când învățăm să ne concentrăm atenția în cadrul exercițiilor de qigong medical, ne întărim mecanismele care ne ajută să procesăm și să depășim experiențele traumatice din punct de vedere psiho-emoțional. Astfel vom putea să influențăm în mod pozitiv procesele fiziologice și biochimice.

Dezvoltarea practicilor de conștientizare corporală constituie elementul de legătură dintre lumea exterioară, care continuă să pară amenințătoare, și lumea interioară, care este închisă, izolată și fragmentată. Oamenii traumatizați trebuie să învețe să aibă din nou încredere în senzațiile lor corporale. Numai atunci va putea avea loc o confruntare cu propriul trecut, fără ca ei să se expună riscului de a deveni victimele unei retraumatizări, ale unui colaps sau ale stării de încremenire.

În ciuda tuturor traumatizărilor, există în interiorul nostru un sine conștient, o esență nevătămată, care poate ajuta la reorganizarea și vindecarea sistemului intern. Puterea qigong-ului medical este deosebită în ceea ce privește starea de compasiune care apare odată cu practicarea exercițiilor. Numai atunci când suntem capabili să manifestăm un nivel minim de înțelegere, afecțiune și bunăvoință față de părțile din interiorul nostru, vom putea păși pe terenul dificil al rănilor și cicatricilor noastre. Compasiunea față de noi înșine este elixirul vindecător al propriilor răni. În plus, prezența conștientă declanșată prin practica exercițiilor de qigong medical permite apariția unui sentiment de calm și de răbdare în fața progreselor adesea lente și mici care pot avea loc în timpul procesului de vindecare.

Nu în ultimul rând este utilă și atitudinea de acceptare care se dezvoltă în urma exercițiilor regulate de qigong medical. În momentul acceptării a ceea ce s-a petrecut, starea de „luptă sau fugă” ia sfârșit – atunci recunoaștem inclusiv faptul că trauma aparține trecutului și că acum ne aflăm într-o poziție sigură, înzestrați cu resurse de care nu dispuneam la acea vreme. Această atitudine nu trebuie confundată cu starea de încremenire, care în momentul producerii traumei a fost inevitabilă. Acceptarea este o formă de autocompasiune supremă și expresia unei înțelepciuni profunde, fiindcă ceea ce s-a întâmplat nu mai poate fi anulat. Orice împotrivire în fața acestei realități duce la remobilizarea tuturor mecanismelor de apărare emoționale, mentale, biochimice și moleculare, care ulterior declanșează o retraumatizare psihică sau o cronicizare a simptomelor somatice.

Psiholog Mihai Moisoiu