Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Fost cadru didactic, Dochiţa Popescu din satul Neagra Şarului, comuna Şaru Dornei, a fost felicitată la sfârşitul săptămânii trecute, în numele consătenilor, de către reprezentanţii Primăriei şi Consiliului Local, care i-au oferit un buchet cu 101 trandafiri tricolori, un tort de ciocolată, o diplomă şi o distincţie specială cu prilejul împlinirii unui secol de viaţă. Consiliul Local a aprobat şi suma de 1.000 de lei care i-a fost înmânată de către primarul localităţii, Cătălin Iordache.
„Se împlinesc 100 de ani de la naşterea doamnei Dochiţa Popescu, o fiică a satului Neagra Şarului, o gospodină extraordinară, un cadru didactic foarte bun, care şi-a desfăşurat activitatea în comuna Panaci o lungă perioadă de timp, dar de la care am avut şi noi, cetăţenii comunei Şaru Dornei, de învăţat foarte multe lucruri bune. După cum aţi observat, şi în acest moment doamna Dochiţa este tot <verde>, ne poate învăţa cum trebuie să procedăm pentru a avea o viaţă mai longevivă, să ajungem şi noi la 100 de ani. Din partea Primăriei şi Consiliului Local am adus un frumos buchet de flori, 101 trandafiri tricolori, am prezentat o plachetă, o diplomă, o sumă de bani din partea Consiliului Local şi un tort. Doamna Popescu a pus un pariu cu viaţa şi ne-a invitat la anul la 101 ani”, ne-a spus Cătălin Iordache,primarul comunei Şaru Dornei.
O viaţă cumpătată, petrecută într-un sat de munte
Dochiţa Popescu a împlinit vineri, 18 martie, 100 de ani şi susţine că o viaţă echilibrată, mâncarea sănătoasă şi cumpătarea ne pot ajuta să avem o bătrâneţe prin care să trecem frumos.
„Câţi oameni poate ajunge la 100 de ani? Nu m-am gândit niciodată că voi trăi 100 de ani, mai ales că eu am fost mai mărunţică, mai slăbuţă. Este o viaţă şi nu ştiu când au trecut aceşti ani, nu aveţi idee ce repede trece viaţa. Când mă uit în urmă şi mă gândesc la câte mi-a oferit viaţa, şi bune, şi rele, nu îmi vine să cred.
Toată lumea ar trebui să trăiască atât, dar nu pentru bani şi pentru avere, ci să trăiască să vadă soarele, să vadă frumuseţile naturii. Ca să ajungi la 100 de ani trebuie să duci o viaţă echilibrată, să nu bei prea mult, să nu mănânci prea mult odată, să ţii şi câte un post, că postul ajută foarte mult, să nu mănânci prea sărat, să ai grijă și la carnea roşie, că este periculoasă, să munceşti potrivit. Eu am muncit la viaţa mea. Și anul trecut am avut grădină cu toate legumele de care am avut nevoie în gospodărie.
Poate am ajuns la 100 de ani pentru că am consumat mai mult mâncare naturală, am mai cumpărat şi de la magazine, că nu poţi avea totul în casă, dar mâncarea naturală e cea mai bunǎ pentru sănătate”, sunt o parte din „secretele” dezvăluite de Dochiţa Popescu pentru a ajunge la 100 de ani.
I-a cunoscut pe regele Mihai, Nicolae Iorga, Constantin Tănase, Mihail Sadoveanu
Dochiţa Popescu a făcut liceul, curs inferior și curs superior pentru a deveni învăţătoare. Îşi aduce aminte cu plăcere de toate momentele frumoase şi se bucură şi acum de amintirile pe care le are cu personalităţile pe care le-a cunoscut într-un secol de viaţă.
“Sunt născută în Botoşani, am iubit Botoşaniul pentru că acolo am stat 22 de ani. Când eram în liceu, pe la 15-16 ani, l-am văzut în carne şi oase pe regele Mihai. Un băieţandru frumos de care eram îndrăgostite și noi, fetele de liceu. Când eram în clasa a IX-a şi în clasa a X-a am obţinut premiul I la religie. Pe atunci premiile mari le împărţea Nicolae Iorga, şi aşa l-am cunoscut pe Iorga şi am dat şi mâna cu el.
Tot în aceeaşi perioadă am avut şansa să particip la un concert susţinut de George Enescu la Teatrul <Mihai Eminescu> din Botoşani. Tot la Botoşani am participat la o emisiune a lui Constantin Tănase. Era perioada în care începeau să vină ruşii şi a fost prima dată când am auzit vorba <davai ceas, davai soţie, haraşo tovărăşie!>. Atunci am auzit de tovărăşie prima dată.
După anul 1945 am intrat în învăţământ, la şcoala din Panaci, am fost în excursie cu elevii la Mănăstirea Neamţului şi acolo l-am întâlnit pe scriitorul Mihail Sadoveanu”, ne-a mărturisit profesoara Dochiţa Popescu.
A înconjurat Pământul cât a mers pe jos pentru a educa copiii din Panaci
Deşi foarte optimistă şi plină de viaţă la aniversarea unui secol, doamna Dochiţa nu a dus o viaţă uşoară. E văduvă de 35 de ani, soţul i-a murit pe când acesta avea 62 de ani, cel mai dureros moment fiind când şi-a găsit fiica de 57 de ani decedată.
După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, din 1945, doamna Dochiţa a locuit la Crucea trei ani şi jumătate, apoi a stat în Panaci şapte ani şi din 1955 locuiește în casa din Neagra Şarului.
„Am făcut naveta la Panaci 24 de ani din cei 31 lucraţi în acest sat. Nu a fost uşor. Am făcut un calcul şi am înconjurat pământul mergând pe jos. Atunci nu mergea nimeni cu maşina, nici măcar cu căruţa. Atunci nici nu era şosea, atunci era un drum plin de glod când ploua de intra căruţa până la osie. 24 de ani am mai umblat prin glod, noroaie, zăpadă, ploaie, până în Panaci şi înapoi. Şi totuşi trăiesc.
Soţul meu a fost directorul căminului cultural, dar s-a dus la fel cum s-au dus aproape toţi din familie. Am avut un frate şi trei surori şi din familia mea sunt singura care trăieşte. Din cea a soţului mai sunt două – trei rude. Vreau să mai trăiesc ca să îi bucur pe băiatul şi nepoata, pentru că atât mi-a mai rămas. La Neagra Şarului am născut băiatul care îndată împlineşte 66 de ani. Aici am crescut fata şi nimic nu-i mai dureros pe lume ca atunci când îţi pierzi copilul! Numai cine a trecut prin astea ştie ce înseamnă. M-a chemat băiatul acasă la el, la Comăneşti, dar nu plec de aici. Deocamdată mă descurc singură, chiar dacă mă deplasez mai greu, cultiv o bucăţică de pământ de lângă casă cu legume, am grijă de flori, o vecină îmi aduce lemne, face cărări, alta îmi aduce apă, îmi mai face cumpărături”, ne-a spus doamna Dochiţa.
Şi după 80 de ani îşi aduce aminte de războiul din 1944
Deşi are 100 de ani, Dochiţa Popescu încă mai citeşte ziare şi reviste, se uită la știri și emisiuni folclorice la TV şi ascultă radioul pentru a fi la curent cu tot ceea ce se întâmplă în această perioadă. Când este întrebată despre vecinii ucraineni îi dau lacrimile gândindu-se la cei ce trebuie să îşi părăsească casele.
„În timpul celui de-al Doilea Război Mondial am fost în refugiu la Lugojşi ştiu ce înseamnă să aştepţi să îţi dea cineva un blid de mâncare. În refugiu eu am fost la neamuri, am fost împreună cu familia soţului, nu am făcut foamete şi nu am stat în frig, dar mai devreme sau mai târziu se satură şi cei la care stai.
La fel ca toată lumea, mă rog să îi dea Dumnezeu lui Putin gânduri bune şi să se împace cu preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, ca să nu mai meargă lumea departe de ţară, speriată şi necăjită, să nu mai părăsească casa în braţe cu copii mici. Îţi vine să plângi când vezi oamenii aceştia plecând de acasă şi lăsând munca de-o viaţă în urmă. Ar trebui să le dea Dumnezeu minte conducătorilor ţărilor şi să facă pace. Când văd atâţia refugiaţi, mame cu copii, bărbaţi care rămân să moară acolo, îmi aduc aminte de anii războiului mondial, de refugiu, de greutăţile şi foametea de după război, de vremuri foarte grele. De ce trebuie să se repete? Putin trebuie să se gândească la oamenii care mor şi la cei care pleacă de acasă. Nu mă pricep la politică, dar de ce îi trebuie lui Ucraina?”, se întreabă un om care a trăit ororile unui război mondial.
