Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Astăzi, 15 februarie 2022, se împlinesc 171 de ani de la naşterea celui care a fost Spiru Haret, una dintre cele mai luminate şi cumpătate minţi ale neamului românesc din întreaga sa istorie, cel mai bun ministru al învăţământului din toate timpurile. Cu mai multe mandate la conducerea Ministerului Instrucţiunii Publice, Spiru Haret a colaborat foarte bine cu dascălii, cei care de-a lungul timpului au purtat făclia cunoaşterii pentru luminarea minţilor inocente ce păşeau timid, pentru prima oară, pragul sălii de clasă. Gândul şi faptele sale, îndreptate în primul rând spre binele cetăţenilor, l-au aşezat între marii dascăli ai neamului, dar şi între reperele sale morale. De aceea, datori suntem să omagiem omul, ideile şi faptele sale nepieritoare, care s-au adaptat mereu generaţiilor de români în dorinţa lor de aşi lumina mintea la flacăra veşnic vie a cărţilor.
Spiru Haret - Vizavi de „Oamenii şcolii”
Spiru Haret obişnuia să spună că dascălii pot fi „cei mai buni luminători ai poporului” deoarece ei păstrează contactul cu mediul din care s-au ridicat şi pot stabili mai uşor relaţii cu consătenii, primind încrederea acestora. Haret spunea la începutul secolului trecut un lucru pe care nu ar trebui să îl uite nici actualii dascăli: „Învăţătorul în şcoala lui are chemare de pace şi iubire… pe care trebuie s-o aibă şi în afară de şcoală. Căci misiunea la care chem pe învăţători… este un adevărat apostolat în sensul cel mai bun al cuvântului. Ei trebuie să îşi ia sarcina de a semăna vorba cea bună printre săraci şi ignoranţi, să ducă sfat şi îndemn celor mici şi slabi.”
Ca ministru al învăţământului, el era foarte apropiat de învăţători, de lumea satelor, de dificultăţile pe care le aveau elevii de la sate: depărtarea, lipsa de drumuri, violenţa intemperiilor şi lipsa de protecţie contra lor (uneori lipsa de haine călduroase), dificultăţile pe care le îndurau aceşti elevi ca să ajungă la şcoală. După părerea lui, învăţătorul într-un sat nu trebuie să fie numai învăţător al copiilor, el trebuie să fie şi sfătuitorul bun şi luminat al sătenilor, pilduitorul lor la cele bune şi folositoare pentru dânşii şi familiile lor. Dacă învăţătorul ar considera rolul său ca terminat, îndată ce a dat strict cantitatea şi felul de muncă pentru care este el plătit, ar fi un bun funcţionar, dar nu ar merita numele de apostol cu care se glorifică.
Următoarele cuvinte ale lui Haret mi se par deosebit de actuale: „Izolată până deunăzi prin situaţia sa geografică şi, mai mult încă, prin forţa împrejurărilor, ţara noastră s-a găsit deodată într-o situaţie de inferioritate necompatibilă cu vigoarea şi cu inteligenţa poporului său, atunci când a încetat izolarea sa de mai înainte. Energia şi succesul cu care ea luptă pentru a recâştiga timpul pierdut îl vor da, fără îndoială, locul ce-l merită în lume... Pentru a lucra asupra masei nu sunt de-ajuns numai mijloacele administrative... Corpul didactic, prin numărul cel mare al membrilor săi, prin cultura lor, prin faptul că sunt răspândiţi pe toată suprafaţa ţării şi până în colţurile ei cele mai îndepărtate, este chemat în prima linie la această mare operă”.
Spre onoarea sa, realizările ştiinţifice ale lui Haret şi gândirea sa ştiinţifică l-au ferit de mlaştina politicianismului vremii, influenţându-i activitatea sa politică. Iată ce spunea Ion Simionescu despre Spiru Haret: „Nu a ajuns ministru aşa, dintr-o dată. N-a fost numit ca răsplată a unor succese electorale câştigate prin mijloace obişnuite de intrigi, promisiuni şi teroare. Nu i s-a încredinţat slujba înaltă drept satisfacerea unor ambiţiuni deşarte ca făcând parte din <curtea> împărţitorilor de portofolii ministeriale. Haret s-a impus”.
Şi educaţie, nu numai instrucţie!
De asemenea, astăzi, când se discută, atât de mult, despre importanţa educaţiei în societate, devin actuale cuvintele lui Haret: „Un foarte grav defect al întregului nostru învăţământ, fără excepţiune, este de a nu se ocupa decât de instrucţiunea şi nicidecum de educaţiunea tinerimii.” Negreşit – o instrucţiune solidă şi variată este indispensabilă unui om în îndeplinirea îndatoririlor sale către sine, însă ea nu este de ajuns pentru a satisface trebuinţele vieţii complete, cum a denumit-o un mare filosof modern. „Mai trebuie ca omul să aibă conştiinţa tuturor drepturilor şi datoriilor sale, precum şi conştiinţa, convingerea intimă şi profundă că prin neobservarea şi neîndeplinirea lor nu poate fi cu adevărat fericit în viaţă. Trebuie să aibă atât de mult deprinderea de a-şi face datoria, încât să şi-o facă în mod natural, cu plăcere şi fără greutate, să sufere când nu şi-ar face-o”...
Ca ministru, Spiru Haret nu pregeta să răspundă scrisorilor învăţătorilor. Iată un exemplu elocvent: Academicianul Cristofor Simionescu relatează că bunicul său, învăţător într-o comună din nordul Moldovei, a primit o scrisoare a lui Spiru Haret, scrisă cu mâna proprie, cu cerneală violetă, în care, ca răspuns la o scrisoare a învăţătorului, îi dădea sfaturi cum să procedeze când preda simultan la mai multe clase de elevi în aceeaşi încăpere.
Doctorul Nicolae Lupu menţiona scrisorile lui Haret către învăţători: „Acele mii de răvaşe, scrise cu propria sa mână, au făcut mai mult decât o revoluţie, ele au deşteptat o conştiinţă şi au luminat un popor”.
Un copil dintr-un sat din Moldova fusese remarcat în mod deosebit de Spiru Haret cu prilejul unei inspecţii, când îi spusese: „Dacă vreodată vei avea vreun necaz în viaţă, să vii la mine”. Şi s-a întâmplat ca băiatul să fie exmatriculat din şcoală, pentru că tatăl său participase la răscoala din 1907. Tatăl a venit la minister să ceară sprijin. Haret, care avea o ordine desăvârşită în caietele şi carnetele sale, a scos atunci un carnet, a verificat şi, constatând că băiatul era excepţional, a reparat nedreptatea. Acel băiat avea să devină mai târziu academicianul Vasile Răşcanu, una dintre marile personalităţi ale fiziologiei româneşti.
Spiru Haret s-a apropiat foarte mult de sufletul învăţătorilor şi i-a câştigat în aşa măsură, încât, aşa cum spunea Petre Gârboviceanu în Camera Deputaţilor, „învăţătorimea vedea în el pe adevăratul ei părinte, pe îndrumătorul şi sprijinitorul ei”.(...)
Dacă cineva doreşte să demonstreze teoria conform căreia valoarea e proporţională cu raritatea, atunci trebuie să ia ca exemplu viaţa lui Spiru Haret. Prin activitatea sa, prin rezultatele obţinute şi mai ales prin personalitatea lui, Spiru Haret se deosebea de toţi oamenii politici ai vremii. Spre deosebire de alţii, care au lucrat ani de zile la împodobirea decorului şi şi-au închipuit, în rătăcirea lor, că realitatea se potriveşte cu strălucirea aparenţelor, el a înţeles că, dacă vrei să faci ceva trainic, trebuie să părăseşti politica de suprafaţă, în care se complăceau contemporanii săi, că trebuie să înlocuieşti artificialitatea distrugătoare cu o politică de realism şi că acest realism nu poate consta decât în ridicarea şi întărirea pe toate căile a ţărănimii.
Aşa fiind, nici nu se putea ca Haret să aibă o personalitate care să se confunde cu aceea a celorlalţi oameni politici. Haret avea oroarea superficialităţii. Spre deosebire de restul politicienilor, el lua totul în serios. Cele mai mici lucruri le socotea demne de o minuţioasă cercetare şi spiritului său ştiinţific îi plăcea să adâncească toate chestiunile, să le clasifice cu metodă, să le rezolve cu maturitate şi să urmărească cu stăruinţă îndeplinirea lor. Tenacitatea era una dintre calităţile lui dominante.
La un asemenea om oportunismul şi intriga nu aveau ce căuta. Nu numai că Haret nu era în stare să sacrifice o convingere vreunei consideraţii personale, dar, dimpotrivă, nu se sfia pentru izbânda unei credinţe să expună toată situaţia lui. Niciodată nu s-a văzut mai bine acest lucru decât în 1907. Învăţători şi preoţi erau acuzaţi că au fost instigatorii răscoalelor, iar în jurul lui Haret, vrăjmaşii creaseră o atmosferă de suspiciune. El n-a stat nici o clipă la îndoială. Deşi ştia că va întări bănuielile şi că-şi va atrage ura multora, a înfruntat furtuna şi cu hotărâre a luat apărarea publică a celor ce-i credea pe nedrept învinuiţi. Cât despre intrigă, Haret avea pentru micile combinaţiuni de culise o inaptitudine organică aşa de profundă, încât ai fi crezut că se preface, dacă n-ai fi cunoscut sinceritatea lui firească. Candida lui naivitate deconcerta până şi pe cei mai încercaţi în arta acestor meşteşugiri. Realismul său inalterabil purifica aerul şi înviora conştiinţele decepţionate.
Acestui ideal Haret i-a închinat cu entuziasm şi cu o sublimă dezinteresare toată inteligenţa şi toată munca lui. E greşit să credem că opera lui s-a mărginit la şcoală. Tot ceea ce privea viaţa satelor l-a trudit şi pe toate aceste ogoare găsim urmele puternice ale gândirii şi ale străduinţelor sale.
Opera de luminare şi ridicare economică a poporului
Examinând cu minuţiozitate şi cu discernământ starea materială şi culturală a poporului român, Haret şi-a dat seama de situaţia dezastruoasă în care se găsea ţărănimea atât din punct de vedere cultural, cât şi din punct de vedere economic, şi cu o perseverenţă şi o putere de muncă de neîntrecut, cu spiritul său ştiinţific şi metodic, el a început acea operă de luminare şi de ridicare economică a maselor, care a dat o nouă înfăţişare ţării, o nouă viaţă comunelor şi satelor noastre.
Opera înfăptuită de Haret între anii 1897 şi 1911, pătrunsă de cele mai pure idei de naţionalism şi de cel mai înalt democratism, constituie în organizarea şcolii naţionale şi în dezvoltarea economică a ţării una din epocile cele mai strălucite dinainte de războiul de întregire.
Atât în domeniul şcolar, cât şi în cel economic, implicit, Haret a fost un mare realizator, un puternic creator. Cu cât trec anii şi cu cât pasiunile se calmează, cu atât opera lui, privită prin perspectiva istoriei, ne apare mai măreaţă, mai grandioasă.
Cu pasiunea savantului, care dă însufleţirea necesară marilor înfăptuiri, cu tenacitatea omului de studiu, obişnuit să privească problemele în faţă şi să le rezolve fără să se lase influenţat de consideraţiile din afară, cu deprinderile închegate ale omului de principiu, Haret, ajuns în Ministerul Culturii Naţionale, îşi înţelege însemnătatea rolului ce avea de îndeplinit, înţelege cerinţele vremii şi pune în serviciul ţării şi al neamului toată energia, priceperea şi toate străduinţele sale pentru ridicarea culturală şi materială a poporului.
Dacă examinăm opera şcolară a lui Haret, vedem că această operă este de o însemnătate capitală. Haret a înfăptuit-o, punând suflet din sufletul lui, el a căutat să o adapteze nevoilor timpului şi cerinţelor ţării. Această operă ajunge la realizări strălucite, ea deschide orizonturi noi de înălţare şi de propăşire, ea dă o nouă viaţă păturii de jos a ţărănimii noastre. Indiferent cărui moment ne raportăm, realizările în infrastructura reţelei şcolare sunt inegalabile. Iată cifrele care nu mai au nevoie de alte comentarii: „Haret, cu ajutorul Casei Şcoalelor, clădeşte aproape 2.000 de localuri de şcoli primare şi înfiinţează 1.700 posturi de învăţători; numărul elevilor înscrişi în şcolile primare creşte de la 300.000 la 600.000, iar numărul ştiutorilor de carte creşte de la 22% la 39%; astfel se dă posibilitate la zeci şi sute de mii de copii să înveţe carte, să se cultive, să devină conştienţi de drepturile şi de datoriile lor”.
Prin Legea Învăţământului primar, alcătuită de Petru Poni şi revizuită de Haret, se organizează apoi cursurile pentru adulţi, cercurile culturale, grădiniţele de copii şi bibliotecile populare. Iar prin activitatea, atât şcolară, cât şi extraşcolară, se dă un nou avânt, o nouă înfăţişare şcolii rurale, alungând întunericul din satele noastre, deschizând luminişuri şi orizonturi de cunoaştere. Această dragoste pentru cei mici nu era o manifestare a unui sentiment de filantropie, ci expresia convingerii sale că în masele largi populare stă temelia pe care se poate ridica edificiul solid al naţiunii. A apropia şcoala de popor, a o face iubită şi preţuită în rândul maselor însemnă a lărgi baza de unde să pornească curentele şi de unde să se recruteze elementele cele mai capabile şi sănătoase pentru înălţarea şi întărirea neamului.
Activitatea lui Haret nu se opreşte numai la învăţământul primar. El se ocupă şi de celelalte niveluri ale învăţământului: de învăţământul normal, de învăţământul secundar şi de învăţământul superior. În acelaşi timp însă, dându-şi seama că învăţământul teoretic singur nu corespunde tuturor nevoilor ţării, el organizează învăţământul profesional, înfiinţează şcoli de meserii, de comerţ, de agricultură, şcoli profesionale de fete etc. Haret înfiinţează Casa Corpului Didactic şi Casa Bisericii, dând un nou aspect, o noua îndrumare tuturor instituţiilor în legătură cu şcoala, în legătură cu cultura poporului.
Spiru Haret a fost cea mai autorizată voce a şcolii româneşti între anii 1890-1910, dovedindu-se a fi cel mai mare reformator al şcolii româneşti din secolul al XIX-lea. Principiile pedagogiei haretiene au fost expuse de autorul lor în celebrele sale „Rapoarte”. Lucrarea sa din 1883 fusese raportul inspectorului general către Ministrul său. Lucrarea conţinea idei de critică puternică adusă situaţiei haotice a învăţământului din acea perioadă. Raportul din 1904 este raportul Ministrului către Suveranul său. Este bilanţul unei opere constructive sau, mai exact, în curs de construcţiei. În cele peste 400 de pagini ale acestui raport, Haret expune principiile şi convingerile sale, reformele săvârşite ori pe cale de săvârşire, atât în liniile lor mari, cât şi în aspecte de amănunt. Raportul este un monument de gândire profundă, pe cât de bogat în fapte, pe atât de sobru şi nepretenţios în exprimare. Este o abundentă adunare de fapte, din viaţa reală a şcolii, probleme mari şi mărunte de ordin didactic, educativ, social, politic, material – toate clasate, analizate, comparate şi mai ales soluţionate prin judecata unei inteligenţe pătrunzătoare şi a unei minţi clare. Fiecare paragraf al acestui voluminos raport prezintă un fapt, exprimă o judecată, indică o soluţie. Este cel mai important tratat de pedagogie pragmatică ce s-a scris vreodată. El se impune prin rigurozitate şi bun-simţ ce străbat din fiecare rând, prin extraordinarul spirit de organizare al autorului, prin patriotismul ce-i călăuzeşte acţiunea, prin dragostea pentru cei slabi, săraci şi umiliţi – trăsătură de caracter ce-l apropie pe Haret de Pestalozzi, pedagogul oropsiţilor soartei.
Spiru Haret s-a stins din viaţă la 17 decembrie 1912, în Bucureşti, chinuit de o boală incurabilă, după ce cu câteva luni mai înainte făcuse, la Academia Română, panegiricul lui Henri Poincaré, marele savant francez. Deşi n-a trăit decât 61 de ani, peste 37 de ani i-a închinat şcolii, care i-a fost „casă şi familie”.
Înainte de stingerea sa din viaţă, în anul 1912, putea să scrie cu vădită mulţumire sufletească îndemnul său pentru urmaşi: „Fiţi harnici, oneşti, devotaţi binelui public, mai presus de toate iubiţi-vă sfânta patrie. A muri pentru dânsa, a pune o piatră, măcar cât de mică, la edificiul întăririi şi a gloriei ei, a închina binelui ei munca, inteligenţa, trebuie să fie regula vieţii voastre”.
În cele expuse, am dorit să readuc în conştiinţa publică munca unui OM care s-a dăruit, cu trup şi suflet, unei cauze, ŞCOALA, care a constituit temelia formării a milioane de români adevăraţi, mulţi dintre ei aflându-se la limita subzistenţei. Nu am trecut sub tăcere activitatea ştiinţifică a celui care a fost Spiru Haret, dar ea este atât de vastă încât nu poate fi tratată într-un articol de mici dimensiuni.
Unii au jucat, desigur, în viaţa lor un rol politic mult mai covârşitor; alţii au făcut în jurul lor un zgomot cu mult mai mare decât era cazul, aceştia însă, odată dispăruţi, au intrat pentru vecie în negura uitării; moartea lui Haret, însă, a fost pentru el intrarea în nemurire.
Prof. Virginel Iordache
Colegiul Naţional de Informatică „Spiru Haret” Suceava
