Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
O familie de suceveni a adoptat anul trecut un băiețel dintr-un alt județ care se afla pe lista copiilor greu adoptabili, listă numită mai nou „profilul public”. Este dovada vie că atunci când dorești să oferi iubire, când îți dorești foarte mult un copil..., el vine spre tine. Te caută, te găsește, te bucură, dă un alt sens vieții.
Sorin și Nicoleta s-au hotărât să adopte un copil după o încercare de fertilizare nereușită. Dând timpul înapoi, ei aproximează că în aceeași perioadă venea pe lume, într-o localitate dintr-un alt județ, „copilul nostru pe care îl căutam, dar care se pare că alesese altă cale să ajungă la noi”.
În anul 2018, cei doi soți s-au interesat de procedura de adopție, care, inițial, li s-a părut un pic greoaie, cu hârtii de completat, cu cursuri de pregătire, cu emoții, poate și cu puțină neîncredere. Odată cu completarea primelor hârtii, își amintește Nicoleta, parcă s-au deschis ușile spre o altă lume, o lume a speranței că ei pot să devină în curând părinți. Au cunoscut câteva familii care adoptaseră și care le-au oferit suportul moral de care aveau nevoie. Acești oameni i-au încurajat, chiar recomandările care trebuie să existe în dosar au fost făcute cu mare drag de prietenii lor, fapt ce i-a emoționat, pentru că toate cuvintele scrise veneau dintr-un soi de bunăvoință și dragoste care te copleșesc. „Dumnezeu a avut grijă să ne spună că suntem pe drumul cel bun prin oamenii pe care ni i-a trimis în cale. Am simțit din plin grija și protecție de Sus”, spune Nicoleta.
Așteptarea. Nerăbdarea
În drum spre copilul mult dorit, cei doi soți au urmat cursurile organizate de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Suceava, prin Biroul adopţii şi postadopţii Suceava, cursuri care au însemnat „un duș rece, care să te trezească din visare și să te aducă un pic cu picioarele pe pământ. Până la urmă, adopția este despre copil și ceea ce îți imaginezi tu despre venirea unui copil în familie, este o provocare din toate punctele de vedere”, spune Nicoleta, completând că fotografiile cu „fețe mereu zâmbitoare sunt povești. Realitatea este și cu bune și cu mai puțin bune. <Părințenia> pare un alt <a fi> lângă copil, altă viață. Ne descoperim în fiecare zi, uneori ne place, alte ori ne surprindem, cresc și copiii din noi odată cu copilul nostru”.
După ce Sorin și Nicoleta au terminat cursurile, a început așteptarea, lungă pentru nerăbdarea lor, nerăbdarea oricărui cuplu care își dorește cu ardoare un copil pe care să-l strângă la piept.
Și nu a fost un timp de așteptare oarecare. A fost plin de întrebări, de neliniști, de îndoieli: „De unde o să știm că este copilul nostru, dacă vom avea păreri diferite, cum poți să refuzi o a doua întâlnire cu un copiluț? Dar când vine? De ce nu ne sună? Cât o să mai dureze? Oare o să-l vedem în curând?”.
Lista „minunată”
Deși cei doi soți s-au informat și știau că durează aproximativ un an până „intri în potrivire” (copil și familie), în tot acest timp „răscoliseră” internetul după informații și povești ale altor familii care au adoptat. Au sunat de mai multe ori la Direcția de Asistență Socială Suceava să întrebe câte familii mai așteaptă să adopte copii înaintea lor. Răspunsul a fost unul anticipat, însă nu foarte dorit: „un șir lung de familii așteptă să devină părinți”. Peste toate aceste frământări „s-a așternut” pandemia. „De unde să ne gândim că pentru noi a fost bine că a fost așa... Trecuse aproape anul de așteptare, se mai adăugaseră câteva modificări legislative și am fost sunați de cei de la DGASPC Suceava să ni se spună că există <o listă> cu copii care din diverse motive nu au intrat <în potrivire> cu alte familii și trebuie bifată (lista) ca să putem intra <în potrivire> cu copilul nostru. Aproximam ca într-o lună să ne vină și nouă rândul, fiind pe lista de așteptare”, ne-au povestit cei doi suceveni, completând că de „listă” (profilul public) li se vorbiseră și la cursuri, dar în mintea lor „lista” însemna o înșiruire de copii cu probleme mari, nu cu probleme cât mai mici, cum căutau ei.
„Atâta veselie, atâta curățenie într-un zâmbet....”
Cu toate neliniștile care-i frământau acum legate de „listă”, au hotărât să sune la Adopții Suceava, să convoace o întâlnire și să vadă cu ochii lor profilul public al copiilor care așteaptă să fie adoptați, copii din mai multe colțuri ale țării, adică „lista minunată”, cum a rămas acum în amintirea lor. Era minunată lista, dar la acel moment ei nu știau asta. Dumnezeu, de Sus, le zâmbea, probabil. Întrebați ce i-a împins să vadă mai mulți copii de pe profilul public, Nicoleta ne-a spus că s-a gândit că, până la urmă, „toți avem problemele noastre, de fapt poveștile noastre care ne alcătuiesc, ne altoiesc, ne fac să fim noi, unici și frumoși în felul nostru. Ne-am gândit că așa trebuie să fie și cu acești copii, în mintea noastră... cu probleme...”.
Impactul a fost unul copleșitor pentru tinerii suceveni. Realitatea și emoțiile sunt greu de descris în cuvinte atunci când vezi fotografiile copiilor. „Îți vine să-i îmbrățișezi pe toți și să nu le mai dai drumul niciunuia. Literele, descrierea se topeau în zâmbete și ochi mari de copii frumoși. Nu am să uit momentul în care am văzut ochii băiețelului care avea să ne devină fiu. Atâta veselie, atâta curățenie într-un zâmbet.... Mi-am privit soțul, avea și el lacrimi în ochi, și am știut că este al nostru. Am strigat, atunci: <Veniți, repede! Vă rugăm să îl blocați! L-ați blocat? Sigur?>. Îmi amintesc de acele emoții, chiar și emoțiile doamnei Gabriela Prundel, şefa Biroului adopţii şi postadopţii Suceava, erau mari. Acolo se <năștea> copilul din inima noastră, prindea chip. Am primit fișa amănunțită și nu mai conta nimic. Am și întrebat, atunci, <cum ajungem mai repede la el?>”, am aflat de la Nicoleta.
„Fiecare pas a fost ghidat cu mare delicatețe de Dumnezeu, prin oamenii calzi pe care i-am întâlnit”
Am vrut să știm care este viața soților Sorin și Nicoleta P., acum părinții unui băiețel-minune, care în momentul în care a fost adoptat avea 3 ani și 5 luni și îi aștepta... pe ei, pe părinții lui de astăzi. Micuțul a fost crescut cu multă atenție și dragoste de o familie de asistenți maternali de când avea 9 zile și până la momentul adopției. Fiecare are drumul lui, spune Nicoleta. „Abia după ce s-au mai limpezit emoțiile, mi-am dat seama că nu am fost singuri și că fiecare pas a fost ghidat cu mare delicatețe de Dumnezeu, prin oamenii calzi pe care i-am întâlnit. Prima întâlnire cu micuțul nostru...? Ne bubuiau inimile, printre dealuri și văi împădurite uneori, drumul parcă urca spre cer. Ne-a întâmpinat entuziasmat la poartă. Nu înțelegeam prea multe cuvinte din ce spunea el, dar ochii îi străluceau. Nu știu cât timp am stat, știu doar că ne-am așezat pe jos, ca să ne putem juca mai bine. Aveam inima în gât, cum se spune. Încercam să ne aducem aminte și ce am învățat la cursuri. Ne-am lăsat duși de val în jocul lui, jocul minunat al copilului nostru de acum...”, ne-a povestit tânăra mămică.
„Cu răbdare, cu pași mici, potriviți cu pasul copilașului, am început drumul nostru împreună”
Au mai urmat zile lungi de așteptare până ce băiețelul a venit în casa părinților lui. Sorin și Nicoleta au plecat după prima întâlnire cu „micuțul” epuizați de emoții. Mintea a făcut și ea o reverență în fața inimii, după care au început și întrebările, firești până la urmă: „Oare cum o să îl creștem?”; „O să fie greu?”; „Ne vom descurca?”.
Porniseră împreună pe un drum și nu doreau să dea greș: „Cu răbdare, cu pași mici, potriviți cu pasul copilașului, am început drumul nostru împreună”. Și pe această cale spre fericire, cu obstacole, cu întrebări, cu istoric medical, istoric familial, cu certitudini sau incertitudini, încrederea, spun tinerii părinți, ar trebui „să ia locul nevoii de control. Un copil te învață asta”.
„Nu este deloc ușor, dar cred că nu este nimic mai frumos pe lumea asta”
Fericiți alături de copilul mult dorit, Sorin și Nicoleta mulțumesc și le sunt recunoscători „doamnei care l-a adus pe lume pe băiețel, dar și familiei asistentului maternal care l-a îngrijit”.
Dacă, vreodată, copilul va dori să își cunoască rădăcinile, spune Nicoleta, „sper să ne dea Dumnezeu minte limpede și inimă bună să îl sprijinim cum va dori el. Toate la timpul lor. Le vom lua pe rând, așa cum vor veni, fără prea multe planuri, dar cu mare încredere că suntem în grija Celui de Sus. Suntem de un an și jumătate împreună, pe acte, și parcă am uitat cum era înainte. Parcă suntem așa de când lumea, și nu pot să spun cu câtă dragoste ne acoperă copilul nostru. Nu este deloc ușor, dar cred că nu este nimic mai frumos pe lumea asta”.
