Despre zidire întru limba română. „Gramatica limbii române pentru elevi” de Octavian Nestor

Afirmația‑aforism a lui Eminescu privind relația dintre limba română, limbă națională, și vorbitorii ei este arhicunoscută, chiar dacă această afirmație este mai mult rostită decât înțeleasă: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”. Mai puțin cunoscută este însă continuarea frazei în aceeași însemnare de manuscris eminescian: „Precum într‑un sanctuar reconstituim, pas cu pas, ce‑a fost înainte – nu după fantesia sau imaginația noastră momentană, ci după ideea în genere, și după amănunte – care a predominat la zidirea sanctuarului –, astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească”. Evident, Mihai Eminescu pleda, atunci când scria despre sanctuar și zidire, nu pentru adoptarea unei atitudini de pioșenie și deferență astrală față de limba maternă, ci pentru cunoașterea și înțelegerea ei, pentru utilizarea ei corectă, în spiritul a chiar devenirii ei. Căci, cum continua poetul, „nu orice inspirație întâmplătoare e un cuvânt dacă nu‑i atrasă de această gingașă și frumoasă zidire” și, cu atât mai mult, se poate spune, nici barbarismul (pentru care acum avem către ea plecare) și nici abaterea indiferent de nivelul limbii nu poate fi zidire a limbii.

Din acest motiv, salutară este publicarea volumului „Gramatica limbii române pentru elevi”, la Editura Litera, în anul 2021, lucrare semnată de profesorul sucevean Octavian Nestor. Într‑un context în care abundă auxiliarele didactice, unele actualizate sau nu, dar reeditate, altele interesante până la un punct, dar cu discutabilă aplicabilitate în practica școlară, volumul „Gramatica limbii române pentru elevi” reprezintă, fără îndoială, o lucrare de referință și, doar la o simplă consultare, dezvăluie trudă, logica demersului lingvistic, utilitatea ei.

Cu un titlu precis: „Gramatica limbii române pentru elevi”, lucrarea are un subtitlu înșelător, cu toate că prin intenție acesta se dorește lămuritor, descriptiv: „Morfologie și sintaxă. Noțiuni de fonetică și vocabular. Teste de autoevaluare”. Acestea sunt, de altfel, și cele trei mari părți ce formează volumul. Titlul este înșelător, în sensul că, așa cum se știe prin tradiție, gramatica reprezintă un ansamblu de reguli ce vizează exclusiv morfologia și sintaxa. Secțiunea „Noțiuni de fonetică și de vocabular” lărgește, în fapt, sfera cercetării limbii române spre celelalte niveluri ale limbii, excepție făcând, la prima vedere, nivelul stilistic. Prefața, care‑i aparține autorului, este însă lămuritoare: „Extinzând aria tematică dincolo de limitele gramaticii propriu‑zise (morfologie și sintaxă), prin includerea noțiunilor de fonetică, de vocabular, de ortografie și ortoepie, suntem în fața unui ansamblu de noțiuni atât de necesare exprimării vorbite și scrise în limba română”. În mod pertinent, faptele de limbă nu pot exclude structura sonoră și informația semantică a cuvântului, definit, de regulă, ca unitate indestructibilă dintre cele două. Se impune precizarea că fiecare nivel al limbii operează cu cuvinte, care sunt „segmente fonice, principial accentuate, izolabile prin pauză în limbajul natural și transmițând în regulă generală o informație semantică, gramaticală (morfologică, sintactică), logică (afirmația, negația) și/sau stilistică” (Ion Diaconescu, Sintaxa limbii române, Editura Enciclopedică, București, 1995, p. 36). O chestiune delicată o reprezintă, pentru elevii gimnaziști, corespondența dintre literă și sunet. Atent, Octavian Nestor semnalează nonidentitatea dintre grupurile de litere ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi și numărul literelor. Exemplele sunt inspirat alese nu doar în această situație ingrată, ci și pentru ilustrarea aspectelor fonetice care țin de despărțirea cuvintelor în silabe (silabație), reamintindu‑se reguli, dar și în prezentarea unor elemente paraverbale: accent, intonație.

Lucrare complexă, ce nu omite nicio chestiune relevantă în cunoașterea limbii române și niciun fapt necesar în utilizarea ei eficientă și corectă: de la noțiuni de fonetică se trece, firesc, prin norme de ortografie și de ortoepie, se ajunge la vocabular și apoi la morfologie și sintaxă, „Gramatica limbii române pentru elevi” de Octavian Nestor respectă un principiu didactic elementar, acela care impune ca orice tratare teoretică să se îmbine obligatoriu cu aplicația practică. Este drept că, pentru o cursivitate a prezentării, autorul alege să așeze toate cele 300 de teste ca un capitol final, dar varietatea exercițiilor asigură buna însușire și consolidare a părții teoretice. Lucrarea are indiscutabil caracter aplicativ, reală utilitate și nu doar în practica școlară.

Gramatica Limbii Române(GALR) aduce semnificative modificări: articolul nu mai este apreciat ca parte de vorbire de aceeași importanță ca substantivul sau ca verbul; se renunță la denumirea de părți principale și părți secundare de propoziție, fapt ce impune ca subiectul să fie considerat nu „parte principală de propoziție, ci (este) un complement mai special”, iar numele predicativ apare ca funcție sintactică etc. Autorul lucrării de față – avizat asupra modificărilor pe care GALR le aduce studiului limbii române, mai puțin impuse aceste modificări de uzul limbii, mai mult, se pare, de dragul noutății și al formelor împrumutate, al influențelor cercetătorilor americani ori europeni la modă – alege să meargă pe linia gramaticii tradiționale, pe care altoiește noutatea GALR, specificând pertinent, ca, de exemplu, în tratarea articolului ca parte de vorbire: „Până la definitivarea și stabilizarea noilor programe și manuale școlare, ține de competența cadrelor didactice din învățământul preuniversitar dacă și în ce măsură introduc și operaționalizează noua terminologie”. O precizare justă, dar care trebuie să vizeze și programa de examen, deși, cu sau fără context pandemic, se merge spre o tot mai de suprafață și cenzurată asimilare a noțiunilor de limbă română, prin chiar programa școlară, în favoarea, se poate presupune/afirma, a utilizării limbilor «moderne», adică de circulație. Cu atât mai mult, riguros, cu atenție pentru detaliu, autorul explică și exemplifică acele chestiuni de gramatică ce constituie nu controverse, dar care deseori generează abateri de la normă. De exemplu, în utilizarea românei, una dintre probleme o reprezintă acordul articolului posesiv care, se știe, se realizează cu numele în genitiv și nu cu regentul acestuia: „Articolul posesiv sau genitival face legătura dintre posesor și obiectul posedat și se acordă cu posesorul și nu cu obiectul posedat”. Firesc, Octavian Nestor păstrează subiectul printre părțile principale de propoziție și consideră funcție numele predicativ, discută competent tipurile de complement impuse de lucrarea normativă de autoritate (este vorba despre complementul posesiv ce s‑ar încadra în vechiul complement indirect, despre complementul comparativ, cândva subclasă a complementului circumstanțial de mod), iar la enunț (pentru care oferă, ca și alte dăți, un folositor tablou sintetic) are în vedere tipuri de relații sintactice/frastice, situații de elipsa predicatului, tipuri de vorbire (directă și indirectă) și, îmbucurător, și câteva chestiuni de sintaxă ce implică nivelul stilistic: repetiția, tautologia, anacolutul. Se precizează că repetiția și tautologia au nu doar realizare sintactică, că anacolutul reprezintă un dezacord gramatical, dar cu rol expresiv. Insolită este, din punctul nostru de vedere, includerea printre aceste noțiuni de sintaxă a pleonasmului. Se pare că autorul își justifică «erezia» prin raportarea la elipsă.

Descriptivă, sintetică și explicită, lucrarea se dezvăluie ca rezultatul unei trudnice sistematizări, în maniera tradiției lucrărilor de gramatică a limbii române, dar din perspectiva modernității. Este o fericită conexiune între vechi și nou, între rigurozitatea și disciplina gramaticii tradiționale, analitice, pe care se altoiește gramatica

Eludând moda și modele în cercetarea limbii (orientarea descriptivistă americană, glosematica Școlii de la Copenhaga, analiza funcțională a Școlii structuraliste de la Praga, gramatica generativ‑transformațională inițiată de Chomsky etc.), lucrarea profesorului Octavian Nestor adoptă analiza ca principiu metodologic în descrierea nu doar a structurii sintaxei, ci și a faptelor de limbă română în genere, dar analiza își asociază sinteza atunci când se impune generalizarea situațiilor. Se recurge frecvent și eficient la texte din literatura română, de o mare diversitate și care, ca în studiul maiorescian „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, și în această lucrare exemplele menite să ilustreze uzul limbii și situații de utilizare artistică a limbajului tind să devină ele însele antologie: Luceafărul, Călin (file din poveste),Împărat și proletar, Scrisoarea III,  Dorința etc. de Eminescu; Maitreyi și Șarpele de Mircea Eliade; O scrisoare pierdută,Accelerat no.17 de I. L. Caragiale; Moara cu noroc de Slavici; Decor și Lacustră de G. Bacovia; Întoarcerea huliganului de Norman Manea; Nemuritorul de J.L. Borges etc., alături de numeroase construcții impuse de uzul limbii sau «redate» în firescul acestui uz, toate fiind atent gândite.

Un coeficient de aproximare există inevitabil între lucrarea care se constituie în suport de pregătire pentru examen, testare, evaluare etc. și aplicabilitatea ei practică, dar, în ceea ce privește volumul profesorului Octavian Nestor, „Gramatica limbii române pentru elevi”, cele două aspecte sunt în complementaritate verificată. Valoarea lucrării este confirmată și de avizul ministerului de resort, o atestare în plus și a utilității ei, dar a utilității nu numai pentru elevi. Și nu numai pentru preuniversitari. Mai ales că sinteza aceasta e un convingător demers intelectual și o autentică zidire întru limba română.

Prof. IULIA MURARIU,

doctor în filologie