Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Regenerarea este cheia gestionării durabile a „aurului verde”, pădurile, iar la Suceava,județul cu cele mai mari suprafețe împădurite din România – un adevărat plămân verde al țării, important atât din punctul de vedere al mediului, cât și economic, se desfășoară cele mai ample campanii de împădurire. Numai în cursul acestui an, aproape 5,8 milioane de puieți de arbori vor fi plantațide către Direcția Silvică Suceava, care gestionează trei sferturi din suprafața împădurită a județului.
Suprafaţa terenurilor împădurite din România creşte de la an la an, fondul forestier național având în prezent o suprafață de peste 7 milioane de hectare.
Romsilva va planta în cursul campaniei de împăduriri de primavară circa 20 milioane de puieți forestieri, regenerând natural 6.015 hectare fond forestier și împădurind alte 3.115 hectare. Pe alte 1.439 hectare vor fi efectuate lucrări de completări și pe alte 132 de hectare, în care plantațiile au fost afectate de calamități, vor fi efectuate lucrări de refacere. Romsilva va regenera, în cursul anului 2021, pe durata campaniilor de împăduriri de primăvară și toamnă, 12.670 hectare, din care 8.037 hectare prin regenerări naturale și 4.633 hectare prin lucrări de împăduriri. Lucrările de regenerare a fondului forestier proprietatea publică a statului din acest an vor fi făcute în urma unei investiții de 199,2 milioane lei.
Suprafețele care vor fi regenerate în județul Suceava (păduri de stat și ale altor deținători) totalizează 2.151 ha, din care 1.228 ha regenerări artificiale (plantații), respectiv 866 ha regenerări naturale.
În 2021, pentru împădurirea suprafețelor din fondul forestier de stat și privat sucevean, sunt necesari 5.776.000 de puieți forestieri. Aceștia provin din cele 75 de pepiniere permanente și din cele 33 de solarii ale direcției silvice sucevene, precum și de la alte direcții silvice din cadrul R.N.P. – Romsilva.
Din păcate, pe fondul pandemiei provocate de virusul SARS-CoV-2, în acest an, Regia Națională a Pădurilor - Romsilva a redus semnificativ acțiunile de împăduriri cu voluntari și cele de educație forestieră, acestea urmând a fi reluate când condițiile sanitare vor permite acest lucru.
Sorin Ciobanu – directorul DS Suceava: „Administrăm cel mai întins şi mai valoros fond forestier din ţară, de unde marea responsabilitate cu care suntem investiţi, dar şi numeroasele provocări”
Direcţia Silvică Suceava administrează cel mai întins şi mai valoros fond forestier din ţară. Resursa regenerabilă reprezentată de pădurile Bucovinei a fost şieste unul dintre cele mai importante avantaje pentru economia judeţului Suceava, pentru locuitorii acestuia, fiind totodată şi, implicit, temelia contribuţiei substanţiale adusă de Direcţia Silvică Sucevaîn îndeplinirea criteriilor de performanţă ale R.N.P. – Romsilva.
Altfel spus, în plan economic, ecologic şi social strict judeţean, Direcţia Silvică Suceava a rămas, până azi una din cele mai mari, stabile şi eficiente unităţi productive sucevene. Totodată, la nivel naţional, în cadrul administrativ reprezentat de R.N.P. - Romsilva, asigurăm un salutar suport financiar, dar şi în material săditor, inclusiv pentru refacerea şi dezvoltarea fondului forestier în acele zone ale ţării care sunt, din diferite motive, mai sărace în păduri.
Putem astfel spune că unitatea noastră are nu numai deosebite rezultate productive, financiare, ci şi-a dovedit cu o consecvenţă unanim recunoscută vocaţia de creator de mediu, de generator de sănătate şi securitate ecologică pentru întreaga ţară.
Pe de altă parte, silvicultura ca profesie şi vocaţie, dar şi iubirea, respectul pentru pădure manifestate, în general, de toţi cei trăitori în Bucovina sunt realităţi incontestabile ce se bazează pe tradiţii valoroase şi transmise din generaţie în generaţie. Fără a abuza de cifre, însuşi faptul că noi administrăm, prin cele 24 de ocoale silvice, peste trei sferturi din suprafaţa împădurită a judeţului – ce totalizează peste 440.000 de hectare şi reprezintă 7% din fondul forestier naţional – este în măsură să dovedească marea responsabilitate cu care suntem investiţi, dar şi numeroasele provocări, probleme care se ridică zilnic în faţa corpului silvic, cel chemat să apere şi să cultive, în folosul generaţiilor viitoare, o asemenea avuţie. Una jinduită, după cum ştim, de mulţi şi feluriţi „neprieteni.”
Într-o broşură, azi uitată, inginerul silvic Victor Precup – încerca să explice – în 1933 - mândrilor beneficiari ai păşunilor şi pădurilor foste grănicereşti, de ce este neapărat ca ei să-şi cultive, exploateze şi regenereze cu multă chibzuinţă avuţia. Începând cu actul elementar, cel de a scoate caprele din pădure! Constatarea şi implicit povaţa demnului nostru înaintaş mi se par extrem de actuale, în această perioadă tulbure, una în care confuzia între “dreptul de proprietate” şi “obligaţia de a respecta pădurea” e una aproape totală: “Cine are deci dreptate? Aceia care vă sfătuiesc să prăpădiţi şi mai departe pădurile, lăsând în paragină păşunile şi să nu faceţi nimic pentru urmaşi? Sau noi, inginerii silvici, cei care vă sfătuim să fiţi prevăzători şi să nu vă lăsaţi în greşeala să aveţi mult şi rău, ci puţin dar bun? Şi, lăsând pădurile să crească aşa cum le-a dat bunul Dumnezeu, să vă puneţi pe lucru, îmbunătăţindu-vă păşunile şi făcând din ele adevărate mine de aur, aşa cum au făcut şi neamurile vrednice din ţările muntoase ale Apusului?”. Indirect, am atins, iată şi o problemă încă nerezolvată a perioadei actuale – situaţia păşunilor montane şi a zootehniei noastre – a cărei soluţionare ar implica automat şi o slăbire a marii presiuni puse din diferite interese, asupra pădurii.
Toate aceste trimiteri şi referinţeau scopul de a reaminti cititorilor o evidenţă incontestabilă: omul datorează Pădurii cu mult mai mult decât orgoliul lui “homo sapiens” îi îngăduie să recunoască.
Din cele mai vechi timpuri, pădurea a fost pentru om un ocrotitor şi un prieten generos. Putem observa că între fiinţa gânditoare şi cea vegetală există asemănări tulburătoare, precum şi deosebiri importante. Toate acestea ar trebui să-i îndemne la reflecţie şi la acţiune responsabilă pe mulţi dintre acei care nu au înţeles încă un adevăr esenţial: pădurea (adică societatea arborilor, una în multe privinţe superioară ca organizare şi eficienţă societăţilor omeneşti ce s-au succedat de-a lungul istoriei) determină nemijlocit destinul, viitorul omenirii.
Există, iată, o aproape perfectă asemănare structurală, anatomică între cele două fiinţe alăturate - om şi arbore - emoţionant sintetizată în zicerea folclorică „omule, pomule”. Există însă, cum spuneam, şi deosebiri importante între cele două entităţi şi ele nu sunt - din păcate - în favoarea orgolioasei „fiinţe gânditoare”.
Arborele este o fiinţă stabilă, solid înrădăcinată, fidelă locului naşterii şi dezvoltării ei. O pildă vie, la îndemână, de consecvenţă, tenacitate şi rezistenţă. Calităţi exemplar sintetizate de Eminescu, acest neîntrecut iubitor şi cântăreţ al Codrului: „iar noi locului ne ţinem, cum am fost, aşa rămânem”.
Omul este nu doar în plan fizic o fiinţă mobilă, mişcătoare („pe pământ rătăcitor”, cum scrie Poetul) ci şi una schimbătoare, imprudentă, nu o dată lipsită de chibzuinţă şi guvernată de ambiţii şi de nevoi nu întotdeauna justificate. Caracteristici care au dus, în epoca modernă, la secătuirea resurselor naturale şi la degradarea habitatului natural originar, în cadrul căruia restrângerea alarmantă a masivelor verzi ale Planetei a devenit azi cea mai dureroasă dovadă.
Am spus toate acestea pentru a înţelege cât datorăm – în plan material, dar mai ales spiritual - arborelui şi pădurii, cât de multe mai avem încă de învăţat de la aceste fiinţe ce ne-au precedat şi desigur ne vor supravieţui pe Pământ.
Omenirea, în integralitatea ei, devine tot mai conştientă de aceste adevăruri şi de miza esenţială pe care o reprezintă pentru supravieţuirea, sănătatea şi bunăstarea ei, salvarea Pădurii planetare. Din acest motiv, în conformitate cu Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. din noiembrie 2012, ziua de 21 martie a fiecărui an a fost declarată „Ziua Internaţională a Pădurilor”, sens în care, toate statele membre sunt invitate pentru prezentarea şi promovarea, în context naţional, a unor activităţi concrete privind toate tipurile de pădure.
Grija, efortul pentru asigurarea regenerării fondului forestier administrat de Direcţia Silvică Suceava sunt preocupări de căpetenie ale colegilor mei. Desigur, sintagma consacrată, cea de „campanie de împăduriri” îşi justifică oarecum rezonanţa militară, prin complexitatea lucrărilor silvice din fiecare primăvară, precum şi prin concentrarea în sezonul renaşterii naturii a unor importante eforturi umane, organizatorice, materiale şi financiare. Dar implicarea silvicultorilor în activităţile subsumate întemeierii pădurilor viitorului – de la recoltarea şi prelucrarea seminţelor, la lucrările de fineţe din pepiniere şi solarii, etc. - se desfăşoară de-a lungul întregului an, chiar dacă acestea devin mai vizibile publicului şi sunt mai intense în anotimpul în care sevele încep să urce în trupul arborilor. Iar preocupările pentru întemeierea, prin plantaţii, de noi păduri sunt mai vechi în Bucovina decât însăşi primele forme de administraţie silvică întemeiate aici în secolul XVIII.
Astfel,prea puţini români ştiu că Ştefan cel Mare şi Sfânt este pe lângă legendarele sale fapte de arme şi de credinţă creştină, autorul unei premiere: întâia împădurire artificială. Ea s-a realizat în 1497, după victoria împotriva polonezilor la Codrii Cosminului, când trufaşii nobili leşi, căzuţi prizonieri au fost puşi să are şi să semene cu ghindă „dumbrăvile roşii” de la „Botoşani, Cotnari şi ”de mai gios de Roman”. Această premieră a precedat-o cu mult pe cea atribuită ca o prioritate mondială ţarului Petru cel Mare.
Ulterior, primele lucrări organizate de împăduriri s-au realizat în Bucovina în anul 1818 în Ocolul Silvic Codrul Voievodesei şi au constat din plantaţii cu puieţi de larice, dar abia după 1875 a început o activitate mai susţinută în acest sens, soldată şi cu înfiinţarea de pepiniere silvice. Astfel, în ultimul pătrar al secolului XIX, se împăduriseră în Bucovina peste 22.000 ha.
Importanţa – dar şi complexitatea – lucrărilor silvice consacrate asigurării regenerării pădurii a fost judicios relevată de neuitatul Marin Drăcea încă din perioada interbelică: „A împăduri nu înseamnă nici a semăna, nici a planta. Nici <a arunca sămânţa>, nici a <vîrî puieţii în pământ>. A împăduri înseamnă a crea din fiinţe vii un nou organism viu, trainic, capabil de a se dezvolta armonic şi de a se reproduce – mai târziu - prin propriile sale forţe”.
Mesajul nostru este adresat îndeosebi tinerilor. Adică celor aflaţi în etapa opţiunilor esenţiale ale vieţii, la vârsta primelor iubiri, cum frumos a scris poetul Nicolae Labiş, el însuşi îndrăgostit şi inspirat de codrii copilăriei sale. Iubiri definitive, între care sperăm că tineretul de azi va include şi dragostea, respectul pentru codru, pentru natură în general. Pentru că, aşa cum a spus marele silvicultor român Marin Drăcea, pentru a creşte şi a înflori, pădurea are nevoie în primul rând de roua şi de căldura inimii omeneşti.
Ing. Sorin Ciobanu
Directorul Direcţiei Silvice Suceava
Caprele din Stulpicani
”Există în Bucovina un ocol silvic – Stulpicani – de circa 20.000 ha, la munte, cu toate pădurile accesibile, cu exploatări, regenerări şi operaţiuni culturale model, în sfârşit, un ocol care, pentru a fi condus în mod remarcabil, cere nu numai pricepere şi muncă uriaşă, dar şi o energie şi spirit de pătrundere şi organizare a unui atât de mare şantier. Adăugăm că în acest ocol se găseşte o rezervaţiune de circa 300 ha pădure virgină Acest ocol este condus de colegul Ţibu, de vreo șapte ani. Ca în multe părţi din ţară, şi în acest ocol există o «dramă» a caprelor. Evident, pentru ca drama să ia sfârşit, mulţi încearcă diferite soluţii. Colegul Ţibu are marele merit de a fi găsit soluţia radicală, unică poate în istoria silviculturii noastre. Ei bine, a cumpărat toate caprele! A scos omul bani din pungă şi a cumpărat 260 capre. Din acestea, o bună parte au murit, iar restul le-a vândut la Dorohoi, într-o regiune unde anumiţi concetăţeni au o deosebită predilecţie pentru «pastrama cu coadă». Şi astfel, drama caprelor s-a transformat în drama pungii lui. Ţibu nu-şi impută gestul; din contră, este foarte mulţumit că astăzi are linişte în păduri. Pe Valea Suhei capra a dispărut. Dorohoiul şi-ar putea face o glorie devenind Meca caprelor, dacă s-ar mai găsi şi alţi colegi, care să-l imite pe Ţibu” (I. Popescu-Zeletin, ” Un gest unic„ în „Viața forestieră”, București, nr. 2/1939).
