Cercetările doctorului Bernie S. Siegel arată că hipotalamusul este partea cerebrală care procesează amintirile și le transformă în ceea ce este numit memorie autobiografică. Hipotalamusul ajută creierul să înțeleagă o întâmplare și noi știm că acea întâmplare a avut loc în trecut.
Larry R. Squire, profesor de psihiatrie, neuroștiințe și psihologie, consideră că deteriorarea sau blocajul hipotalamusului pot opri orice proces nou de învățare, făcându-ne să uităm tot ceea ce învățăm, imediat după ce am avut o experiență. Această afirmație este foarte relevantă pentru înțelegerea modului în care amintirile și convingerile ne influențează în fiecare zi.
Memoria autobiografică, care abia începe să se dezvolte după vârsta de doi ani, conține senzații interne pe care ni le amintim din trecut. Ea este implicită și reconstruită ca un proces istoric în desfășurare. Memoria autobiografică a unei persoane este o reprezentare personală a evenimentelor specifice și generale, dar și a faptelor propriu-zise. Acest tip de memorie cuprinde și amintirile din viața unui om.
Memoria noastră autobiografică este de încredere, deși percepțiile noastre privind amintirile pot fi puse sub semnul întrebării. Aceste amintiri diferă în perioade speciale din viață. Oamenii își amintesc puține evenimente personale din primii ani de viață.
De exemplu, dacă nu înțelegem experiențele noastre din primul an de viață, este posibil să presupunem că orice s-ar întâmpla este din vina noastră pentru că, în acea perioadă, nu aveam alt cadru de referință pentru a procesa și a înțelege lucrurile. Să luăm exemplul următor: dacă un copil este lăsat singur pentru multă vreme atunci când e mic, să se joace singur fără susținere sau stimulare din partea părinților, copilul nu înțelege că părinții nu pot fi cu el și ar putea crede că e vina lui sau că trebuie să se distreze și să își ocupe timpul singur. Deseori se întâmplă ca astfel de copii să crească crezând că oamenii nu vor să fie cu ei și, în caz că oamenii vor să facă asta, ei trebuie să facă ceva anume sau să le ofere ceva.
Ce este fascinant la modul în care creierul stochează amintirile este faptul că memoria este stocată cu precizie, niciodată aproximativ. Creierul are un mod exact și perfect de înregistrare a informației. Istoricul nostru este bine ascuns și în siguranță. De asemenea, ne amintește mereu de punctele forte și de limitările noastre. El se aseamănă cu cineva care ne tot spune și ne amintește adevărul, chiar și atunci când noi nu vrem să îl auzim. Nu e la fel ca atunci când alți oameni ne spun cât de buni suntem sau când citim o carte care ne arată cât de puternici suntem. Cu ajutorul memoriei, creierul nostru ne reamintește, foarte discret, despre cum am fost ignorați, maltratați și neiubiți, și despre cât de mult ne-am simțit neimportanți și nevrednici. Aceasta a fost realitatea ce ne-a fost impusă într-o perioadă vulnerabilă a vieții noastre. Ea este în trecut, dar creierul nu uită niciodată.
Creierele umane sunt construite pentru a anticipa, a evalua, a judeca și a reacționa la orice situație din prezent și, de aceea, reacțiile noastre sunt, de obicei, bazate mai mult pe trecut decât pe informații din prezent. Putem fi aproape paralizați și incapabili de a înțelege experiențele pe care le avem. După ce ne-am comportat altfel decât am fi vrut, s-ar putea, mai ales atunci când am avut timp să reflectăm conștient asupra experienței, să ne întrebăm de ce tot repetăm același comportament. Nu ne putem întreba acest lucru în timpul evenimentului pentru că nu suntem conștienți de desfășurarea lui; este ca și cum am fi pe pilot automat și folosim doar informații din trecut care nu susțin și noua situație. În acest fel putem chiar să ne rănim pe noi sau pe alții, fără să realizăm că facem acest lucru, de exemplu, prin decizii și reacții compulsive sau reacții împinse de mânie, presupuneri eronate sau înțelegerea greșită a oamenilor. În schimb, este posibil să răspundem prin compromisuri sau retragere din situații pe care ar trebui să le confruntăm.
Psiholog Mihai Moisoiu