Cum scăpăm de frică și durere sufletească

Pentru a face față situațiilor periculoase din viață și a supraviețui acestora, ne naștem cu capacitatea de a fi temători ca mijloc de evitare a situațiilor amenințătoare. După opinia lui Joseph LeDoux – specialist în neuroștiințe, profesor de științe la Centrul „Henry și Lucy Moses” și profesor de neuroștiințe și psihologie la Universitatea New York – amigdala este partea creierului ce controlează frica. Ea este capabilă să detecteze prezența pericolului și, apoi, de câtă frică este nevoie pentru a ne ajuta și proteja. Putem vedea acest fapt la toate animalele. Ele sunt foarte sensibile la pericol și frica este mecanismul lor de supraviețuire.

Principalul rol al fricii este să ne protejeze de pericole. Amigdala trimite mesaje către alte părți ale creierului, care apoi stimulează glandele suprarenale pentru a mări energia din mușchi în scopul de a fugi sau de a confrunta pericolul. De asemenea, studii științifice au arătat că hormonii stresului direcționează glucoza din sânge pentru a aproviziona mușchii cu energie, astfel încât noi să putem lupta sau fugi în situații periculoase. În această situație, hipotalamusul primește o cantitate mai mică de glucoză care să îi asigure funcționarea optimă și apare la nivelul lui o „criză de energie” care compromite capacitatea lui de a procesa și înțelege evenimentele și momentul în care se petrec.

Scopul principal al răspunsului „luptă-sau-fugi” este de a ne ajuta să supraviețuim – scopul suprem al ființelor umane. Informațiile despre lumea exterioară și pericolele ei sunt transmise către partea creierului numită amigdală care apoi controlează răspunsul și creează cea mai potrivă reacție. După ce amigdala detectează pericol se pregătește răspunsul potrivit pentru situația periculoasă, acesta fiind răspunsul adecvat pentru protecția noastră.

În situațiile puternic traumatizante, nu mai procesăm informația cu intelectul sau prin hipotalamus. Consecința acestei situații este că amintirea pericolului rămâne neînțeleasă și devine o amintire ascunsă. De exemplu, dacă se petrece un eveniment ce presupune pericol sau amenințare și un copil aflat în acea situație nu acționează în această privință cum ar face-o un adult și nu înțelege consecințele acestui eveniment asupra sa, această amintire nu este procesată sau organizată. Ea nu este așezată în trecut ca o amintire ce s-a încheiat, ci ca o amintire ascunsă. Ea poate fi în prezent, când copilul a devenit adult, o predispoziție la pericol pe care el nu o înțelege. Evenimentul inițial poate fi foarte departe în trecut, cum ar fi o experiență stresantă prin care a trecut mama când era însărcinată cu acest copil. Evenimentele stresante pot paraliza procesul de organizare a amintirilor efectuat de creier astfel încât ajung să fie amintiri ascunse. În consecință, aceste amintiri continuă să existe și să revină în sistem într-o căutare inconștientă a soluțiilor. Este evident că impactul lor asupra vieții noastre este imens.

Putem vedea cum situațiile stresante, ca lipsa iubirii sau îngrijirii, durerea, abuzul, respingerea, experiențele timpurii reprezentând respingerea, critica, neglijența părinților afectează foarte mult copii, iar frica este singura lor protecție în fața unei astfel de experiențe. Noi nu suntem conștienți de procesarea evenimentului dureros pentru că atenția totală a creierului este concentrată pe supraviețuire, pe protejarea noastră în fața pericolului. Copilul nu are capacitatea de a înțelege experiențele dureroase, nici să își explice tratamentul primit, mai ales dacă tratamentul traumatizant vine de la oamenii care sunt cei mai importanți pentru el. Astfel, copilul rămâne cu durerea sufletească insuportabilă a experienței trăite.

Este foarte important să știm să accesăm aceste amintiri ascunse și să le dezactivăm prin procesare și conștientizare. În sistemul terapeutic pe care îl promovăm, atât pe componenta online cât și în cea clasică, am ajuns la concluzia că aceste „sertare încuiate ale subconștientului” trebuie accesate din două perspective: cea directă – prin terapii în cadrul cărora sunt vizate în mod direct – și cea indirectă – prin terapii ce purifică întreaga ființă în plan mintal, emoțional și somatic. Rezultatele cele mai bune au fost și sunt obținute prin îmbinarea celor două forme de terapie.