Directorul Colegiului Național „Mihai Eminescu”, Renato Tronciu, s-a stins, răpus de Covid

Directorul Colegiului Național „Mihai Eminescu”, Renato Tronciu, a murit, după aproape o lună de luptă cu Covid-19, în noaptea de vineri spre sâmbătă. Profesorul Tronciu a fost internat în Spitalul de Urgență „Sfântul Ioan cel Nou” Suceava în 15 septembrie, după ce testarea Covid a arătat că este infectat cu SARS-CoV-2. Când a primit confirmarea că este pozitiv, plămânii îi fuseseră deja afectați. Starea de sănătate i s-a agravat, cu scurte perioade de revenire, dar din păcate în seara de 10 octombrie a pierdut lupta cu coronavirusul.

Profesorul a spus, într-un interviu acordat jurnalistului Sorin Avram, de pe patul de spital, că anterior internării a avut câteva simptome respiratorii, dar a considerat că este vorba despre o răceală. După ce unul dintre colegii săi, cu care a fost în contact direct, a fost depistat pozitiv, a fost convins de necesitatea testării întregului personal al școlii, cu atât mai mult cu cât peste două zile urma să înceapă anul școlar.

„Prima persoană care a fost pozitivă am fost eu. Vreau să vă spun că a picat cerul pe mine. Când te uiți la o statistică națională, locală, județeană, vezi acolo niște cifre… În momentul în care am primit rezultatul mi-am dat seama că și eu fac parte din statistică… Numai că acum știam că intru acolo, la infectați. Nu știam cum ies, că acolo era cu însănătoșit sau decedat”, a spus atunci profesorul.

Din 130 de angajați, s-au testat 127. Șapte cadre didactice au fost atunci depistate pozitiv, inclusiv soția profesorului Tronciu.

Când s-a internat în spital, plămânii profesorului erau deja afectați: „Floricelele alea de Covid - că există virusul, și cine nu crede să se uite pe un CT - apăruseră deja pe plămânii mei. Poate evolua într-o săptămână, în câteva zile, sau poate chiar și în câteva ore pentru că virusul ăsta chiar este parșiv”.

A crezut permanent în șansa lui de a învinge virusul, era convins că la final va fi pe lista celor care au ieșit din spital vindecați. Ultimul său mesaj a fost către directorii de școli, să discute cu profesorii și să le explice necesitatea testării, așa cum a făcut și el cu colegii săi și au evitat un accident epidemic în școală, dacă atâția profesori infectați ar fi intrat în contact cu elevii. Le-a recomandat să întrebe cadrele didactice de la Colegiul „Mihai Eminescu” dacă mai sunt nemulțumite că s-au testat. „A trecut glonțul din ruleta rusească pe lângă noi”, a mai spus profesorul Tronciu. Din nefericire, pe el l-a lovit. Avea doar 54 de ani.

Tot dintr-un interviu acordat lui Sorin Avram, anul trecut, am aflat că Renato Tronciu a fost directorul liceului la care și tatăl său a fost profesor. Când era copil, visa că va fi medic, dar după ce a urmat cursurile unei şcoli de muzică și liceul pedagogic (actualul Colegiu „Mihai Eminescu”), a optat pentru o facultate de sport. Cu liceul la care a fost director legăturile au fost strânse: tatăl lui a fost profesor de sport, soția a studiat aici și acum este profesoară, tot aici a învățat fiul său, acum student la Medicină, și toți nepoții. „Sunt legat cu tot sufletul de această instituție”, spunea profesorul.

A făcut sport de performanță, atletism și din 1988 a venit profesor de sport la Liceul Pedagogic – Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Suceava.

Înmormântarea profesorului Renato Tronciu va avea loc luni, 12 octombrie, la ora 13.00, la Cimitirul Pacea – nou, iar slujba de înmormântare se va ține la catedrala catolică Sf. Ioan Nepomuk, la ora 18.00, în aceeași zi.

Eduard Tronciu:

Un ultim cuvânt de adio... Din păcate, după cum mulți știți, în data de 9 octombrie 2020 mi-am pierdut cel mai bun prieten. El reprezenta pentru mine acea persoană în care puteai să ai încredere și te ajuta cu orice. Nu am cuvinte să zic cât îmi e de dor... Nu mi-am putut imagina că o să plece așa ...măcar dacă mai aveam o oră... atât aveam nevoie, de o oră. Oră în care să mă învețe cum să fiu bărbat și cum să am grijă de mama.... M-ai lăsat singur fără să știu ce e viața sau greutățile ei ...dar știu că Dumnezeu a avut nevoie de tine acolo, sus. Nu o să îmi pun niciodată întrebarea: "De ce a avut nevoie de tine?" pentru că nu o să primesc vreodată un răspuns. Ai lăsat în urma ta mii de suflete îndurerate... Elevi care abia așteptau un cuvânt de la tine sau să-ți asculte discursul plin de iubire, profesori care mereu erau la ușa biroului tău... veneau cu probleme și plecau cu rezolvări... O soție care te-a iubit în acești aproape 30 de ani de căsnicie, cum nu iubesc alții în câteva vieți... O mamă îndurerată care stă și plânge "De ce ai plecat, Renaticu, și m-ai lăsat singură" și, nu în ultimul rând, pe mine ...un copil pe cât de mare, pe atât de firav, un copil care abia aștepta să te țină în brațe, să-ți zică ce a mai făcut și să repete cât de mult te iubește... Dar, din păcate, destinul nu îl alegem noi... Sper să ne veghezi de acolo de sus, alături de tatăl tău, de nașul tău, de verișoara ta și, nu în ultimul rând, alături de prietenii tăi din copilărie, care, din păcate, au plecat la fel de repede dintre noi...

Drum lin printre stele, tată... Mi-ai oferit cei mai frumoși 21 de ani din viață! Nu puteam să primesc un tată mai bun și mai inimos de atât... Din păcate, lucrurile bune se duc repede... Te-am iubit, te iubesc și te voi iubi cât o să mai trăiesc. Mereu, când o să mă uit la cer, o să stau de vorbă cu tine... Sper că o să-mi răspunzi... DUMNEZEU SĂ TE ODIHNEASCĂ ÎN PACE…

Profesoara Gabriela Cazac, director adjunct al Colegiului ”Mihai Eminescu”:

Tăcerea lui Renato

Motto: Celui care, întorcând corabia vieții din drum, nu a mai putut fugi de propria moarte.

Căci el s-a mai întors o dată din drum…

Renato a fost unul dintre cei mai iubiți profesori ai școlii. În toamna lui 1982, când am început liceul, el era deja vedetă. Înalt, frumos, sportiv, extrem de sensibil și de inteligent. Extrem de agreabil și de sufletist. Genial în unele situații. Epitetul „genial” nu avea pe atunci conotaţia fandosită pe care o are astăzi, când orice poate fi numit astfel, de la o pagină din Platon sau Eminescu, până la o felie de tort.

Deşi accesibil, jovial, pus mereu pe şotii, Renato nu cădea în superficialitate. Glumele sale, oricât de pline de haz sau de sarcasm, nu picau în trivial sau în umor ieftin. Râdeam mult. Odată, străbătut de cine știe ce fior metafizic, a spus: ”Nu știu câți purici vom fi făcut noi doi în școala asta, dar știu că ne-am distrat.” Cât mi-aș dori să putem râde din nou!... sau: „… știi, am sentimentul că după asta… nu ne vom mai revedea toți!”

Era un spectacolul viu de erudiţie şi inteligenţă, cânta la pian la fel de ușor cum rezolva probleme la matematică. Avea formație de învățător și se mândrea cu asta. A rămas un învățător toată viața și datorită disponibilităţii sale. O disponibilitate explicabilă şi prin faptul că provenea dintr-o familie de intelectuali, a crescut în casă cu lectură și muzică clasică, a evoluat de copil în școala pe care a condus-o apoi atâția ani. Atât de mult iubea această școală, încât uneori era prilej de ironii din partea mea și a Ancăi. Îl asiguram că va avea parte de un soclu lângă bustul lui Eminescu din hol…

A rămas tot timpul copilul mamei sale, adică, într-un fel, un veşnic adolescent care, însă, şi-a luat maturitatea în serios. Mama era ”șefa” și nouă ne plăcea cât de frumos avea grijă de toți ai lui. Anca nu era Ancuța, ci diminutivul suprem, Ancuțica! Iubita lui soție, atât de fragilă și atât de puternică!

Edi, Eduțu? Inima, sufletul lui! Copilul iubit și venerat, de care era atât de mândru…

Ce-am învăţat de la Renato?

În primul rând, el îmi oferea garanţia profesionalismului. Dintotdeauna am căutat și am preţuit oameni care ştiu ce vor şi care-şi fac meseria din vocaţie, în mod firesc, nu pentru recunoaştere publică sau pentru recompense. E singura formă de gratuitate pe care o recunosc (pe plan uman, fireşte). Îmi repugnă impostorii, farseurii, dar mai cu seamă îmi repugnă oamenii fără principii, cameleonii arivişti. El nu a abdicat niciodată de la crezul său și de la principiile sale.

Ce mă intrigă astăzi e faptul că nu s-a erijat niciodată în model sau punct de referinţă (cred că l-ar amuza foarte mult numai gândul la aşa ceva). Dar pentru elevii săi, asta devenise în timp. Îl vizitau la școală, ieșeam din birou să-i las împreună, fiindcă era momentul lor frumos de aduceri aminte. Acum se instalează absurdul în viețile noastre, nu mai avem nici un reper.

Dar încă o dată: ce-am învăţat de la el? Am învăţat să mă entuziasmez în faţa unui discurs fără egal în mediul intelectual profesoral. Discursurile lui puneau în scenă o adevărată coregrafie a gândirii. Vă amintiți că la început nu ați crezut că profesorul de sport poate să gândească și să scrie atât de frumos și mă suspectați că-i scriu intervențiile? Ei bine, nu! Acest om minunat și sensibil știa să se exprime admirabil, fiindcă era sincer și simțea frumos pentru fiecare dintre noi. Mă întreba uneori: ”Am fost prea dur? Sper să nu fi jignit pe nimeni…!” Atât era de atent la oamenii din jur!

”Cum să ajutăm?”, era întrebarea lui permanentă și Renato ne ajuta pe toți. Numai noi nu l-am putut ajuta cu nimic.

Colectivul Clasei a X-a F:

Suntem binecuvântaţi, Domnule Director!

Noi suntem binecuvântaţi, Domnule Director! Pentru că v-am cunoscut. Puţin. Mult mai puţin decât ne-am fi dorit. Mult mai puţin decât ar fi trebuit.

Suntem binecuvântaţi pentru că, chiar şi în timpul acesta scurt, ne-aţi copleşit cu dragoste. Am simţit în fiecare zi, în fiecare ceas pe care l-am petrecut la şcoală, dragostea şi grija pe care ne-o purtaţi. Iar grija dumneavoastră pentru noi, Domnule Director, ne însoţea şi dincolo de poarta colegiului. Ne-aţi primit cu căldură, ne-aţi dat încredere şi curaj chiar din prima zi, la festivitatea de deschidere a anului şcolar.

Au fost apoi nişte întâmplări. Unele, în afara şcolii. Ştiţi dumneavoastră, vi le amintiţi cu siguranţă... V-aţi implicat în rezolvarea lor de parcă ne eraţi părinte. Nu aveaţi nici o obligaţie, nici o răspundere. Am văzut atunci cum grija dumneavoastră pentru noi depăşea cu mult limita unor atribuţii birocratice. Şi am înţeles că noi nu suntem doar elevii unui Colegiu pe care l-aţi adus în topul colegiilor din judeţ. Am înţeles că suntem parte a unei familii, a unei mari familii. Am înţeles atunci că ne veţi proteja şi veţi avea grijă de noi în toţi cei patru ani.

Dar aţi plecat... Prea brusc, prea devreme. Drum lin, Domnule Director! Şi, deşi ştim că nu e mai nevoie să v-o spunem, vă rugăm ca, de acolo, de sus, să vă uitaţi din când în când şi înspre Colegiul nostru. Să ne vegheaţi. Şi să aveţi grijă de noi!