Dezvoltarea memoriei la copii

Cercetătorul american David Perlmutter, doctor neurolog distins pentru cercetările sale cu premiul Linus Pauling, afirmă că în primii ani de viață, creierul unui copil se dezvoltă rapid și dacă la naștere un bebeluș are 2500 de sinapse per neuron, numărul acestora va ajunge la 15.000 la vârsta de 2-3 ani, ceea ce reprezintă aproximativ jumătate din numărul specific unui adult.

Pentru a supraviețui, copilul trebuie să își dezvolte un instinct care să se activeze în situațiile de potențial pericol. De aceea, încă de timpuriu în viață, dezvoltăm frici și aversiuni față de evenimente și experiențe, pe care, în mod corect sau nu, le percepem drept periculoase. Multe dintre aceste aversiuni s-au dezvoltat în timp ce eram în burta mamei. Un val de hormoni de stres trece bariera placentară și informează întocmai fătul despre dispoziția în care se află mama. Dacă mama e fericită, fătul e bucuros. Dacă mama se simte în siguranță și iubită, acest mesaj este înregistrat de către făt, care la rândul său, se simte iubit și în siguranță. Dacă mama se gândește să întrerupă sarcina, rețelele neuronale din creierul fetal sunt codificate pentru teamă, deoarece el poate percepe, intuitiv, că viața sa se află în pericol. Relația dintre mamă și copil conduce la creșterea numărului de fibre neuronale din zona cerebrală prefrontală ceea ce conduce la echilibrarea emoțiilor, gestionarea fricii, înțelegere și empatie.

În acest timp formativ prenatal se dezvoltă un mare procent din căile neuronale care ne conturează felul în care vedem și simțim lumea și care ne determină personalitatea. Aceste înclinații vor fi întărite mai târziu de codurile de conduită și de repertoriul emoțional pe care l-am învățat de la părinții noștri. Până la vârsta de 7 ani, creierul uman este un câmp fertil, ce absoarbe informație, mai întâi prin placenta mamei, apoi dintr-o serie de influențe post-natale. Când copilul se simte văzut, iubit și în centrul atenției părinților, el trăiește un sentiment de stabilitate și ancorare în clipa prezentă, ceea ce duce la creșterea capacității de autoreglare și de angajare în relații empatice pe parcursul vieții.

În timpul primilor ani ai vieții, creierul copilului este ca un aparat de înregistrare digital, setat să înregistreze încontinuu. Sau, măsurată cu electroencefalograful (EEG), frecvența undelor cerebrale ale unui copil de la naștere și până la vârsta de 2 ani este în starea delta, care este și frecvența undelor cerebrale la un adult care doarme. În cazul unui copil între 2 și 7 ani, frecvența este în spectrul theta, caracteristic unui adult care trăiește o stare de imaginație, de reverie sau de vis. Abia în adolescență creierul unui copil capătă o maturitate funcțională, operând în frecvențele superioare ale spectrelor alfa și beta.

Cu alte cuvinte un copil sub 7 ani funcționează, practic, într-o stare de visare, ceea ce îi permite creierului său să adune informații și să formeze căi neuronale adecvate mediului copilului fără filtrul și interferența logicii și rațiunii neocortexului. Apoi, între 7 și 16 ani se întâmplă ceva aproape contrar; ieșim din modul de înregistrare și începem să ne jucăm cu modul de ștergere/anulare. În timpul anilor de adolescență, creierul nostru elimină aproape 80% dintre conexiunile dintre neuroni, într-un proces cunoscut sub numele de simplificare sinaptică. Aceasta apare pentru că am învățat ce se întâmplă în mediul din jurul nostru. Avem o idee destul de clară despre persoanele în care putem avea încredere și în care nu, despre cine ne oferă mâncare și îmbrățișări și despre cine ne provoacă durere și ne pedepsește. Puțin după adolescența târzie devenim legați de tradiție, ancorați în felul în care au fost lucrurile dintotdeauna și înrădăcinați în credința că toate vor rămâne la fel, chiar dacă lumea se schimbă în jurul nostru; viziunea despre lume este stabilită.

Aceste rețele neuronale comunică chimic și electric, iar noi le experimentăm ca emoții.