Amintiri din Comunism

După 1946 şi apoi 1948, total şi definitiv, pentru aproape o mie de ani, comunismul românesc avea cadrele de conducere ale partidului, guvernului şi statului formate la Moscova, din români de altă naţionalitate, dar şi din urmaşi ai traco-dacilor, care au început construirea socialismului biruitor vindecând întâi rănile războiului, cu ajutorul neprecupeţit al URSS, care luase, în prima fază, ca pradă de război, până în septembrie 1944, fabrici, uzine şi alte bogăţii ale solului şi subsolului din zonele ocupate. Apoi, după Conferinţa de Pace de la Paris, România a fost considerată ţară care a capitulat necondiţionat, cu tot avionul jucărie, plus ordinul Victoria dat regelui şi cu tot războiul până în munţii Tatra.URSS ne-a dat grâne în timpul secetei din 1946-1947, scria Silviu Brucan în Scânteia cea bătrână, aiurea, spunea un fost prizonier la sovietici, canci, repeta al doilea, unchii mei care au acum 90 de ani, analfabeţi, luptători la Stalingrad, Kursk şi până după Prut, aproape de linia Maginot a lui Antonescu, Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Ce avea acea linie în afară de tranşee nu prea ştie nimeni. Fugeau românii când auzeau katiuşele, ştiind după fâsâitul lor cam unde trebuiau să cadă, calculând acest lucru în creierele lor care nu ştiau tabla înmulţirii cei doi unchi ai mei şi încă unul şi atâţia bravi români. După naţionalizarea mijloacelor de producţie, în 11 iunie 1948, zi seminaţională, partidul cominterniştilor a pus noi cadre de conducere. Vechii patroni care n-au fugit erau deja la Aiud sau la Sighet sau chiar în Suceava noastră care ne adăposteşte, vii şi morţi. Evident, primii directori erau foşti ceaprazari, frizeri, croitori, harabagii, măcelari şi alţi oamenii ai muncii comunişti din ilegalitate, colegi cu Bernath Andrei, Donca Simo, Nicos Beloianis, Vasile Roaită şi alţi membri ilegalişti ai partidului muncitoresc român. În oraşul nostru drag, prim secretari erau îndeosebi muncitori ceferişti, începând cu altcineva înainte de Ene Ţurcanu, care a „domnit” până prin 1972. Şefii miliţiei populare, procurorii şi organele de securitate erau atât muncitori de orice naţionalitate sau fii de muncitori sau ţărani săraci. Cum Suceava nu avea atunci, prin 1950, fabrici şi uzine, singura fabrica de zahăr din Iţcani fiind luată pradă de război de armata sovietică eliberatoare, era vorba mai mult de ultimul caz. Biblioteca publică regională, de fapt numită centrală, înființată în 1950, avea director un muncitor tipograf, pe care l-am revăyut la tipografie după mulți ani. Era zețar. Bineînțeles, cărțile vechii biblioteci publice particulare, care n-au fost arse în Palatul Cultural Român, zăceau prin beciuri, unde echipe de securiști și activiști constituiau acele fonduri secrete de mai târziu. După 1956, directorii au fost absolvenți de studii superioare. În domeniul culturii se mai făceau unele modificări în rândul directorilor. Dar regula generală era continuitatea. Un director numit după 1955 sau după 1960 era practic numit pe viață. Tovarășul Pentelescu a slujit tipografia din Suceava ca director, stând permanent la poartă, până la pensie, care a fost puțin forțată, întrucât s-a zis că a înstrăinat niște vopsea tipografică. Era „omul cu șase degete”, așa spuneau salariații. După 1970 sau 1980 a fost bătut în birou, unde venise din neatenție de la poartă, de un muncitor huligan. Tovarășul Panaitiu a comentat: Poate nu strică puțină bătaie din când în când, să simtă și ei dictatura proletariatului, dumnezeii lui de huligan! Directorii de la marile combinate din lunca Sucevei erau inginerii Turtureanu și Sava (la CPL), care a condus unitatea și după 1990. Au trecut netulburați și prin epoca de aur, când secretarul general al PCR rotea cadrele de activiști, nu și directorii marilor lui fabrici și uzine. Nici nu se putea altfel, din moment ce unitățile lor depășeau planul de producție an după an, unii chiar făcând modernizări esențiale. Prim-secretarii Bobu, Miu Dobrescu sau Traian Gârba nici nu i-ar fi putut schimba ușor. Unii erau membri în biroul județean PCR, unii în Comitetul Central, alții deputați. Tovarășa ing. Otilia Popescu, secretar de partid mulți ani la CCH, a fost membră în CC al PCR. Un director cu mulți ani de conducere la Combinatul minier Gura Humorului, unde era sediul întreprinderii, ing. Catargiu, a trecut cu bine și el de momentul 1989, ajungând chiar adjunct de ministru sub președinția bolșevicului pur-sânge Ion Iliescu, al doilea președinte al scumpei noastre patrii. El i-a menținut în noul SRI pe toți foștii securiști, cu jumătate de normă cei bătrâni, iar cei tineri sută la sută, apelând la vastele lor cunoștințe despre menținerea poporului român vigilent, chiar cu pușcării, case de nebuni, bătăi rupte din rai, în interesul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate. Un alt director etern a fost cel de la IRE, tovarășul Mustață, un specialist autentic, ca toți ceilalți, de altfel. A ajuns și el după 1989 șef la București, iar mulți dintre salariații săi mari revoluționari. Un fost cititor de contoare (avea pe timpuri scriitorul bețiv comunist Ion Băieșu, Antonescu în certificatul de naștere, o piesă de teatru cu acest nume) a ajuns la mari demnități în fruntea județului în anii capitalismului. Tovarășul Bobu l-ar fi lăsat cititor de contoare până la pensie. Tovarășul Panaitiu l-ar fi trimis, eventual, în județul lui, unde a ajuns și a murit și el.