Amintiri din Comunism

După cum a procedat în Suceava, dacă era secretar general în locul lui Ceauşescu, Emil Bobu n-ar fi făcut nici vizita în China şi Coreea de Nord. Ceauşescu se putea prăbuşi cu un avion, cum s-a prăbuşit pe aeroportul Vnukovo, unde a murit ministrul de externe Grigore Preoteasa (Casa de cultură a studenţilor bucureşteni îi mai poartă numele?) şi a fost rănit Chivu Stoica. Ceauşescu stătea prudent în coada avionului. Sigur că pentru binele poporului nostru muncitor era mai bine dacă avionul ar fi avut o cădere mai puternică şi ajungeau la autopsie în Moscova toţi foştii pasageri români. Gheorghiu-Dej a murit de ciroză din cauza băuturii, fumatului şi aventurilor cu artiste celebre. Era, în fond, burlac, lăsat de nevastă după ce a ajuns la închisoare. Condamnat la vreo 10 ani, a divorţat legal de soţia cu care avea două fete, ea probabil recăsătorindu-se. Nu s-a supărat pe ea, probabil. Şi el era un dictator realist.

Este cert, după mine, că Emil Bobu preşedinte nu dărâma biserici, nu făcea Casa poporului, nici metrou, nici canal. Românii noştri, urmaşi ai agatârşilor, nu fac nimic fără un dictator care să pună biciul pe ei.

În Suceava, el a lăsat şi a doua sinagogă, de la ieşirea spre fosta stradă Ilie Pintilie (azi Cernăuţilor) de pe strada Petru Rareş, e adevărat, devenită ulterior atelier de reparat roţi de maşină. De-abia mai târziu, tovarăşii Gârba şi Siminiceanu, motivând că toate clădirile vechi evreieşti din secolul al XIX-lea erau pline de şobolani şi urâte, igrasioase, deşi ele erau simboluri arhitectonice ale târgului nostru, chiar foarte frumoase, cu balcoanele lor din fier forjat şi alte decoraţiuni la etaj, le-au distrus la începutul lui 1980, construind peste beciurile medievale ale armenilor blocurile hidoase de azi.

Emil Bobu, ajuns la Bucureşti, s-a transformat într-un activist total, fidel tiranului Nicolae Ceauşescu. Sunt sigur că credea, ca majoritatea activiştilor şi a membrilor de partid, în genialitatea lui. Sigur că după 1971, repetând aceleaşi baliverne, secretarul general părea lovit de Alzheimer, ceea ce nu era cazul. El era un tiran tipic oriental, noi, naivi, crezând că este un oltean bun de gură, superficial şi puţin mincinos, cum a spus însuşi Arghezi.

În acei ani, în oraşul nostru conducea un adevărat clan al dorohoienilor, activişti, directori, şefi prin toate părţile, toţi aduşi de Bobu, cum zicea lumea activiştilor beţivi de la Centrul de Îndrumare a Creaţiei Populare, organism kafkian, ca şi partidul comunist, de altfel. Ce puteau îndruma ei era folclorul nou, ieşit din inima ţăranului colectivist. După Ilenuţa tractorista, era greu ca un metodist profesor de muzică să mai compună o piesă asemănătoare, culeasă de fapt de pe la munte. Şi totuşi, în frumoasele cârciumi ale Sucevei sau ale judeţului, muzicienii, scriitorii, artiştii plastici mai puţin, culegeau folclor nou, curat socialist. Ţăranul român, rămas fără nimic, îşi exprima, cum spuneau criticii literari, în ziarul Zori noi, condus de romancierul zero Platon Pardău, dragostea faţă de partid şi popor. Partidul avea nevoie de dragoste, altfel le stăteau în gât activiştilor fripturile cât capacul closetului, vorba inspectorului general Eugen Pleşca. Plus scrijelele şi tocineii de la felul şapte, pe care le mâncau în neştire, beţi turtă, cu mâna pe picioarele ospătăreselor sau a activistelor utemiste, apoi uteciste. Morala proletară era la pământ în acei ani ai intransigenţei primilor secretari de după Emil Bobu. El a menţinut frica în potlogari, cât s-a putut, că totul era mormânt, opera legea omertà, ca la sicilieni. Perioada de glorie a potlogarilor activişti a început cu tovarăşul prim-secretar Vasile Potop (după noi, potopul, ziceau unii), predecesorul lui Emil Bobu, care, după cum se ştie neoficial, încălca grav morala proletară cu o activistă nu se ştie de unde. În cârciumi, pictorul unguresc István Vigh, încălţat cu cizme militare şi vara, îşi bea banii înjurând totul pe româneşte şi ungureşte, în final, când era dus pe sus spre casă. Şi a venit apoi prim-secretar tovarăşul Bobu. În 1966, noul secretar general Nicolae Ceauşescu a venit în vechea Suceavă, modernizată în centru, dar cu măsură, de arhitectul Nicolae Porumbescu. Sucevenii, fericiţi, mai ales cei care locuiau la bloc, în apartamente cu apă caldă şi caloriferele fierbinţi ca plita încinsă, că trebuia să ţii deasupra o cutie metalică cu apă rece, sau geamurile deschise în mijocul iernii, cum făceam noi la internatul unde ajungeam beţi după ce copiii adormiseră demult, unde dimineaţa ne puneam pe picioare cu câte o cană de smântână de la magazia magazionerului Carp, urmaş şi el al carpilor liberi, daci hoinari, deci sucevenii fericiţi aruncau cu flori peste capota maşinii viitorului preşedinte. Drace, au spus mai târziu securiştii, dacă un buchet de flori ascunde o bombă? De unde bombe, tovarăşi? replica în şedinţă Popescu-Dumnezeu, că poporul îl iubeşte la nebunie pe tovarăşul secretar-general. Securiştii tăceau, dar între ei îşi spuneau: asta-i, că-l iubesc la nebunie, deci poate fi un nebun, să interzicem florile şi să-l punem pe tovarăşul într-un Aro înalt! În faţă mai stătea şi câinele lui lup, dresat să sară la beregata unui eventual iubitor la nebunie. Erau ani ca în localitatea imaginară Macondo a genialului scriitor columbian Marquez, care a trăit şi a murit în oraşul Mexico City. A fost egalul din secolul XX al ruşilor Tolstoi şi Dostoievski.