Casa cu 400 de păpuşi de porţelan, de la Cajvana

În Suceava, aproape de locul în care îşi aşterne umbra stejarul secular de la Cajvana, cel mai bătrân arbore din sud-estul Europei, există o casă de poveste. O poveste cu sute de păpuşi de porţelan, cu ochi lucioşi, ce par să te urmărească la fiecare pas, cu un zâmbet inocent sau cu un rictus ciudat, în funcţie şi de starea ta interioară.

Delicatele creaţii ale unor meşteri care s-au străduit să le dea viaţă - de la chipurile cu trăsături umane foarte realiste până la detalii precum articulaţii sau degete care imită sugestiv corpul uman, au fost colecţionate de o suceveancă, Oltiţa Tabarcea, care s-a întors acasă, după aproape 25 de ani petrecuţi peste hotare, la muncă.

În casa pe care a construit-o pentru păpuşi la Cajvana, o localitate renumită pentru hărnicia localnicilor, de la intrare eşti întâmpinat de zeci de păpuşi – mari, mici, blonde, brunete, mai palide, mai bronzate, îmbrăcate modern sau cu haine de epocă....

Când le vezi, privind spre tine, cu ochii lor mari, albaştri, verzi sau negri ca tăciunele,  mai că te întrebi ce gânduri se ascund în spatele expresiei lor senine...

Fetiţa fără păpuşi

Povestea impresionantei şi valoroasei colecţii de păpuşi de porţelan începe demult, în vremurile în care jucăriile copiilor erau ceva la care visau cu ochii deschişi ani de zile, când ţopăiau de bucurie pentru două portocale şi o ciocolată, aduse cu greu de Moş Gerilă...

„Când eram mici nu am avut păpuşi. Am fost două surori şi un frate. Odată m-a invitat un văr de-al nostru la Suceava, să venim cu Crăciunul, să facem bani să îmi cumpăr păpuşă. Am fost cu colinda, cu uratul, încât am făcut bani şi am cumpărat o păpuşă de la Bucovina. Aveam 12-13 ani şi am venit acasă atât de fericită!

Am venit cu autobuzul şi atâta o strângeam în braţe... Când am ajuns în Todireşti, de unde sunt, am coborât mândră şi mi-am zis: atunci când o să fiu mare, o să am păpuşi câte vreau!”, povesteşte Oltiţa Tabarcea, înconjurată de păpuşile ei dragi.

Fetiţa fără păpuşi, devenită între timp om mare, a plecat peste hotare.

„Ulterior, plecând în Germania şi având posibilitatea financiară, am început să îmi cumpăr păpuşi. Am fost la un antiquemarkt, cum se cheamă în Germania, unde vin mai mulţi colecţionari. Acolo am văzut păpuşa aceea, care parcă îmi zâmbea, dar era o sumă foarte mare, am spus că nu pot să o cumpăr. Dar atât m-am învârtit prin piaţă şi m-am dus şi m-am întors, încât la un moment dat mi-am zis: La naiba, întotdeauna mi-am dorit o păpuşă, mă duc să o iau!

Aveam 25 de ani când am cumpărat păpuşa aceea şi când am dat banii am început să plâng şi am strâns-o în braţe, încât lumea mă întreba <Dar s-a întâmplat ceva?>.

Să vezi o femeie matură, cu copii, cumpărând o păpuşă şi plângând, probabil că îţi spui <Asta e dusă cu capul!>”, rememorează Oltiţa Tabarcea. De atunci a început să colecţioneze păpuşi.

Mici cât să încapă în podul palmei sau mari cât un copil care merge la şcoală, cu păr drept sau cu bucle atent orânduite, prins în codiţe sau împletit în şuviţe, cu haine moderne, pregătite de o ieşire în oraş sau cu port popular, demn de mers la horă-n sat,  cu căciuliţe de iarnă sau o bască ştrengărească, păpuşile Oltiţei au crescut la număr, au devenit o colecţie impresionantă – pentru unii, iar pentru ea, o mare familie.

Emoţiile păpuşilor

Fiecare din cele peste 400 de păpuşi din casa-muzeu de la Cajvana are nume şi cel puţin o poveste. La unele, povestea începe acum mai bine de 100 de ani, înainte de Primul Război Mondial. Câte ar putea poveşti dacă ar vorbi... doar că au gura închisă, aşa cum se făceau toate păpuşile înainte de Marele Război.

Ulterior au apărut cele cu gura deschisă, care au preluat atât de bine trăsăturile chipului uman, încât par fiinţe vii, doar că stau foarte cuminţi acolo unde sunt puse, aşteptând să li te adresezi cu o vorbă bună sau să le inviţi la joacă....

„Mihăiţă” seamănă cu băiatul ei mai mic, Iulian. A fost cumpărat la o licitaţie, pe care a câştigat-o la 9 seara şi a trebuit să meargă 300 de km să ajungă până la proprietar, care pleca a doua zi de dimineaţă.

Vreo două păpuşi le-a primit cadou de la colegele de la magazinul unde lucra, să o încurajeze, atunci când era bolnavă.

„Când eşti singur într-o ţară străină şi nu prea ai prieteni, păpuşile pot fi cei mai buni tovarăşi. A fost şi o perioadă când am fost bolnavă – un pic mai serios chiar – iar singură fiind în Germania, am găsit multă alinare în aceste păpuşi. Le pieptănam, le schimbam hăinuţele, rochiţele, le spălam, le curăţam... aşa am depăşit acea fază grea. Am prins drag de ele. Când veneam acasă parcă se bucurau, chiar şi acum spun adesea că îmi zâmbesc”, spune femeia, cu o oarecare reţinere.

Copiii ei sunt mari, au familiile lor şi au rămas în Germania. Ea e singura care s-a întors acasă, dar cumva, îi are alături, zi de zi: „De câte ori urc pe scări, am nişte păpuşi care seamănă cu băieţii mei şi tot îi văd că zâmbesc, sau când plec, îi văd supăraţi. Parcă-şi schimbă fizionomia – asta sigur că e în capul meu. Dar sunt foarte fericită că le am şi de câte ori văd păpuşi, mi-e greu să trec şi să nu le cumpăr”.

Ca orice colecţionar, are anumite standarde.

„Mă uit mereu să fie de colecţie, de porţelan. Păpuşi de plastic nu cumpăr, doar ce am primit cadou – precum acel căruţ cu bebeluşi, din 1972, primit de la o prietenă din Germania. Din România am foarte puţine păpuşi din păcate”, spune ea, arătându-ne două „româncuţe” cu port popular tradiţional, ca pentru o mare sărbătoare.

Îi sunt tare dragi şi vrea să găsească mai multe păpuşi româneşti vechi şi să facă o colecţie cu costume tradiţionale din toată România.

Muzeul păpuşilor de porţelan, la Cajvana

Dornică să împartă cu alţii emoţiile care o încearcă în prezenţa păpuşilor de porţelan, cu trăsături umane şi ochi strălucitori, Oltiţa Tabarcea ni le prezintă, cu fericirea unei copile care atunci a primit prima ei păpuşă. Ar vrea ca şi alţii să vină să le vadă, iar ea să le prezinte, ca într-un fel de muzeu, la care accesul să se facă doar pe bază de zâmbet şi un simplu „Bună ziua!”.

Un muzeu al păpuşilor, aşa cum există în marile capitale ale lumii, doar că în Cajvana, în Bucovina.

Cea mai „în vârstă” păpuşă este o cochetă contesă din Franţa, care a rămas doar cu un picior de porţelan, dar colecţia sa cuprinde numeroase alte doamne din „înalta societate”, cu costume elegante, de o complexitate uimitoare, care rivalizează cu cea a creaţiilor caselor de modă, produse în Franţa, Italia şi Germania.

Unele păpuşi se dovedesc a fi prezenţe surprinzătoare. O păpuşă neagră, de vinil, este îmbrăcată în costum tradiţional nemţesc, pe când blonda Alena poartă o catrinţă tradiţională din România.

Toate păpuşile ei au primit nume, dar în timp la unele le-a uitat...

Păpuşa Adelina, o blondă cu ochi albaştri, visători, a primit numele după o fetiţă căreia îi semăna şi de care i-a plăcut foarte mult. O are de vreo 20 de ani şi e neschimbată – la fel de tânără şi de frumoasă, în ciuda scurgerii nemiloase a timpului.

Poate de aici şi fascinaţia pe care o stârnesc aceste creaţii, atât de fragile şi totuşi atât de rezistente în faţa timpului care pe oameni nu îi cruţă deloc.

„Acasă” e doar în România

După 25 de ani de Germania, dorul de casă a determinat-o să se întoarcă.

Oltiţa recunoaşte că deşi a dus-o bine în Germania, nu i-a plăcut să trăiască acolo.

Cu inima se afla aici, unde a revenit an de an, chiar şi de două ori.

A vizitat şi alte ţări, i-a plăcut, dar pentru ea România a rămas mereu „acasă”.

„Am început ca femeie de serviciu, la un privat, apoi am lucrat la un magazin, vânzătoare. M-a văzut cineva cum lucrez, m-a urmărit şi m-a întrebat dacă nu vreau să lucrez la magazinul lui. După două săptămâni am schimbat postul, am devenit şefa magazinului, mi-a dat cheile, deşi nu ştiam chiar bine să vorbesc şi nu înţelegeam ce vrea el cu cheile... Am avut 13 colegi pe care a trebuit să îi îndrum. După toată munca depusă m-am îmbolnăvit foarte grav, a trebuit să renunţ la lucru”, povesteşte Oltiţa, din mijlocul păpuşilor ce par obişnuite să o asculte.

Numele bolii îl rosteşte încet, cu reţinere şi teamă, rememorând, fără să vrea, momentele cumplite în care stătea întinsă pe patul de spital – o păpuşă umană, fragilă, strângând la piept o păpuşă de porţelan...

„Ulterior am revenit la lucru dar nu mai puteam să ridic şi să face multe alte treburi, încât nu am făcut faţă cerinţelor... Atunci am încercat să îmi fac o firmă de curăţenie în Germania şi a mers foarte bine treaba, doar că am avut iar probleme de sănătate, cu inima, având chiar şi un infarct. Lucram foarte mult ca să-mi ajut familia, în special cei doi copii... Atunci am spus că e cazul să o las mai moale... În tot timpul ăsta păpuşile au fost alinarea mea, cu ele am vorbit şi am împărţit suferinţa şi speranţele”, adaugă Oltiţa, care, cu ochii mari, lucitori şi un şirag de „perle” albe, mari, la gât, pare ea însăşi o păpuşă.

Iar pentru că „acasă” e doar aici, în România, s-a întors, împreună cu prietenul ei, Viorel, să construiască o casă pentru cele peste 400 de păpuşi de porţelan şi o casă pentru ei, cei dornici să redescopere locurile şi oamenii aşa cum îi ştiau odinioară, când erau copii şi nici nu visau la străinătatea care i-a marcat – frumoşi la chip şi la suflet, dornici să ajute şi bucuroşi să fie ajutaţi. O lume ideală, la fel ca păpuşile de porţelan de care au prins amândoi drag, care, după zeci sau chiar sute de ani, transmit la fel de puternic emoţia copilăriei.

Istoria păpuşilor de porţelan

Istoria păpuşilor de porţelan începe undeva pe la 1770, când primele capete de porţelan au fost create în Cornwall, Anglia. Primele păpuşi englezeşti erau destul de brute, fără un finisaj extraordinar. Doar capul era din porţelan, corpul fiind făcut din cârpe sau lemn.

Germanii au fost primii care au realizat păpuşi cu umeri din porţelan, de care era prins corpul. Tocmai de aceea, mulţi consideră că istoria lor începe în anii 1840, în Germania, cu păpuşile “China”, denumite după porţelanul folosit în producerea lor. Acestea erau create pentru copiii din familii bogate şi reprezentau doamne elegante din înalta societate.

Franţa s-a impus pe harta producătorilor de păpuşi din porţelan în special pentru hainele de ultimă modă cu care le îmbrăcau. Acolo, păpuşile cu cap din porţelan şi ochii din sticlă au fost modificate în anii 1900, fiind denumite “Bebe” şi reprezentând copii cu diverse expresii faciale, păstrându-se în acelaşi timp şi stilul păpuşilor “fashion”. Francezii au revoluţionat aceste creaţii, reuşind să imprime chipurilor din porţelan expresii umane.

Păpuşile din porţelan sunt de două feluri: „bisque” şi „China”.

Păpuşile „bisque” sunt caracterizate de finisajul realistic care dă impresia mată a pielii, iar cele tip „China” au aspectul lucios al bibelourilor din porţelan.

Ca o curiozitate, păpuşile bărbat sunt foarte rare.

Păpuşile au o viaţă a lor, reuşind să supravieţuiască după ce au trecut prin mâinile copiilor, apoi prin războaie şi dezastre naturale, iar cele din porţelan, create după luni de muncă, sunt considerate opere de artă, fiind în atenţia colecţionarilor din întreaga lume.