Amintiri din Comunism

În discursul politicienilor de azi, redactat în general la nivelul activiștilor din 1950, cu 4 clase primare obligatorii, se folosesc frecvent expresii precum: „ne adresăm românilor”, „românii trebuie să știe”, adică să nu știe cum am furat noi iubita noastră țară. Tovarășul Nicolae Ceaușescu, după formula de început, „stimați tovarăși și pretini” (așa spunea el, pretini, în grai oltenesc), continua cu expresii precum „eroicul nostru popor”, „cetățenii patriei noastre”. N-o să găsiți, în seria de Opere în 36 de volume expresii de genul „românii eroici au depășit planul cincinal”. Sigur că a fost frumos când s-a realizat un plan cincinal în patru ani și jumătate. S-au scris poezii, romane, opere muzicale etc. Dar tovarășul Ceaușescu, deși considerat naționalist, nu era chiar așa. Neamul lui, cu origini turco-tătare, era oricum românizat demult. Dar nu era oltean de-al lui Brâncuși, Bălcescu și Arghezi. Încăpățânarea lui a dus la construirea canalului, drumurilor, metroului, blocurilor, Casei Poporului, la electrificarea căilor ferate etc. Oltenii noștri, o spun ca un cetățean care-i consideră străini de provincia lui, sunt vorbăreți, e adevărat, le place să fie, au fost și sunt șefi, dar în general s-au dovedit mai puțin viteji decât le merge gura. Dacă Ceaușescu era oltean sută la sută, nu făcea nimic în scumpa noastră patrie. Nu construia nimic, îl durea în cot de poporul român, cu toate naționalitățile lui conlocuitoare care sunt, precum noi urmașii dacilor, și ele țiganii Europei.

După cum se știe, preasfințiții (de cine?) ierarhi ortodocși și de alte confesiuni (mai puțin) au fost în general ofițeri sub acoperire, iar unii mai mici, stareți, preoți, călugări, au fost simpli informatori ai partidului și organelor care apărau poporul de dușmanii externi și interni, până în 1990, chiar și când secretarul general a stabilit că dușmanii externi nu sunt bandiții imperialiști, ci KGB și alte oficine din unele țări frățești. În interior, numai un nebun poate nega sau critica partidul și societatea socialistă multilateral dezvoltată. Și au fost mai mulți asemenea falși nebuni, pe doi i-a cunoscut mama mea la spitalul de psihiatrie din Costâna, în epoca de aur, cum am mai spus. Ofițerii sub acoperire aveau grade militare în rezervă și primeau solda aferentă. Misiunile lor erau peste hotare, unde CIA finanța posturile de radio anticomuniste Europa liberă, Vocea Americii și altele. Departamentele lor românești erau conduse de români de altă naționalitate, care părăsiseră ilegal scumpa lor țară, lăsând aici carnetele roșii de membri de partid. Unii chiar plângeau în ședințele organizației de bază care le aprobau retragerea din partid. Era, evident, ceva ultraspecial. Din partid erai ori exclus, ori plecai cu picioarele înainte. Au fost și câteva puține cazuri de demisii, în general retrase apoi, ale unor scriitori bolșevici care se certau cu criticii lor bolșevici. Toată organigrama ierarhiei credinței noastre străbune era pe masa securității. Simpaticul Tudor Postelnicu, șef politic al securității în 1989, a fost cel mai sincer și mai șmecher pușcăriaș, spunând colegilor lui procurori și judecători militari: am fost un dobitoc. Mai bine rămânea la strung și făcea doi ani de armată, ca tot cetățeanul patriei. Înalții ierarhi de după 1989 au procedat în fond creștinește, ca înainte. Dar cine a fost înainte, este și acum. Poporul iubește biserica și, la fel de mult, organele noi de informații, adică de securitate, care apără poporul muncitor de teroriști, proxeneți, trafic de arme și de droguri etc. O muncă cinstită, ca în SUA, patria visurilor părinților noștri și chiar a noastră. Eu, dacă reușeam să plec în excursie în Turcia, prin 1965, visam să ajung la Paris și, eventual, să fiu angajat la Europa liberă. Nici nu știam că ei emiteau de la München, la revanșarzii vest-germani, încă numiți așa de URSS pe atunci, până la Willy Brandt, în 1969, care a stat în genunchi în fostele lagăre naziste, mai puțin la statuia lui Stalin, care nu mai era. Mai era doar una mică lângă zidul Kremlinului, unde bolșevicii și-au făcut cimitir. Erau îngropați ca sfinții din interiorul bisericii, anticriștii!

Mama le spunea antihriști comuniștilor locali, care munceau la sfatul popular. Ei fixau cotele obligatorii. Măcar dacă ar fi venit statul comunist cu căruțe sau camioane Molotov să ia de la mai mulți țărani cantitățile de cartofi și porumb și să le ducă la gara din Dărmănești! Grâul era luat de la arie. Cota din orzul pe care-l semăna mama pe 20 de prăjini era dusă doar la primărie. Bunica pregătea tinda casei pentru a bate orzul, câte 2-3 snopi, cu o botă sau bâtă specială, apoi mama îl ducea la moară, la măcinat, câte o traistă (sau tăfuiaţă, popular), iar din făină bunica făcea mămăligă albă, specială, evident. Mai bine făcea pâine, sau turte. Orzul era copt pe la sfârşitul lunii iunie. Şi, ca totul să mărească şi mai mult necazurile mamei, ea era şeful familiei, la ea venea, la câteva luni, omul care strângea birul, adică impozitul pe clădiri, animale şi agricol. De unde bani?