Amintiri din Comunism

Dar ce făceau, oare, informatorii securităţii de la cultură, în zilele şi nopţile fermecătoare ale Cântării României şi epocii de aur? Informau, cum era normal. Interesant este că noi ştiam de atunci cine sunt şi după 1990 s-a dovedit că ei erau, fără să le vedem dosarele. Doar un fost puşcăriaş l-a găsit în dosare pe cel care i-a analizat poeziile, pline de cuvinte subversive, ascunse mişeleşte în aşa-zise metafore. Cristoşii mamii lor de poeţi!, spunea apăsat securistul de serviciu. Să nu umble banditul cu metafore care ponegresc marile realizări ale patriei noastre socialiste! Am mai spus că nimeni nu putea raporta că cineva nu-l iubeşte pe tovarăşul Ceauşescu. Nu se putea, chiar la nebuni dacă era trimis individul, se spunea că este schizofrenic din naştere, suferă de demenţă congenitală şi nu ştie ce spune. Medicii repetau în fişele medicale diagnosticul ofiţerului care, în fond, aparţinea de Ministerul de Interne. Informatorii, actualii senatori, miniştri, revoluţionari, luptători anticomunişti, au acum câte patru apartamente, trei vile de vacanţă, patru maşini BMW, eventual un hotel şi 10000 de hectare de pământ, după munca depusă ascultând cu atenţie fie la birou, fie la crâşmă, mai ales la gospodăria de partid, căci şi acolo mergeau beţivi care începeau să înjure şefii, după o sticlă de vodcă. Era informat şi secretarul judeţean cu propaganda, care înjura, evident, arghezian: dumnezeii mamii lor de beţivi, acum spurcă şi clădirile partidului! Un poet a vomitat chiar la intrarea în restaurant. Activiştii de meserie erau ascunşi, pe atunci, în separeuri. Ei veneau la bufet după ce şeful pleca, adică secretarul judeţean respectiv. Bătrâni şi înrăiţi în epoca capitalismului construit tot de ei, putred de bogaţi ei sau fiii lor, tot nu pot uita poziţia privilegiată din comunism. Erau noua aristocraţie roşie. Toţi îi priveau cu frică, toţi li se ploconeau, cum făceau ţăranii cu boierul, pe vremea bunicii şi mamei mele, la Costâna.

Dar din tinereţea noastră cea limpede şi pură ca cristalul, vorba lui Creangă, s-a ales praful şi bacteriile i-au mâncat pe mulţi. N-au ajuns ţărână, o credinţă populară venită din Biblie. Cadavrele dispar mâncate de bacterii. Nu ştiu dacă şi de viermi. Nu i-ar putrezi ciolanele! era un fel de blestem popular, sau nu l-ar primi pământul! Pământul nostru primeşte toate vieţuitoarele, lui îi este indiferent dacă sunt oameni, hipopotami sau furnici. Un dictator a socotit civilizaţia furnicilor superioară celei a oamenilor. Activiştii utecişti, azi împovăraţi mulţi de demnităţi publice, de societăţi înscrise pe numele părinţilor şi nepoţilor, duceau pe atunci o viaţă de vis. Un sediu al lor pentru mult timp a fost hotelul Parc, din 1988 preluat de biblioteca publică. La subsol erau activiştii pionierilor, ierarhic inferiori. Dar cine vedea un activist în crâşmele Sucevei? Nimeni, ei erau pe teren propriu sau pe teren. La Iacobeni era clubul minerilor, cu director plătit. Avea şi o masă de biliard. La Frasin era alt club muncitoresc, cu o bibliotecă proprie. Principala formă de conducere a activităţii politice în toţi anii construcţiei socialiste erau, evident, brigăzile mixte de îndrumare şi control. Zile şi nopţi de băutură pentru unii, control la planurile de muncă pentru alţii. Planul de muncă al fiecărei unităţi cultural-artistice şi politico-educative era la nivelul şedinţelor de partid. Activiştii cu talent artistic creau bancuri cu Bulă, dar care trimiteau la şeful suprem, ca la Radio Erevan. Mulţi informatori erau autorizaţi de securişti să spună bancuri cu diverse ocazii. Era un mod de a sonda opinia publică. Noi ştiam cine erau informatorii care spuneau bancuri şi ei ştiau şi securiştii ştiau că noi ştim. Asta ca în judecata lui Solomon, pe care am auzit-o prima dată de la Alfred Bernstein, care povestea cu voioşie multe bancuri cu evrei. Mai ales prin anii 1950-1960 se spuneau multe bancuri cu evrei. Evident că nu se supăra nimeni. Românul Bulă a apărut mai târziu. Tovarăşul Ceauşescu tot critica antisemitismul, dar s-a opus căsătoriei unui fiu al său cu o fată evreică. Dacă era rusoaică? Şi mai rău, o cataloga drept agent KGB. El, care a făcut cursul scurt la Academia Frunze, pe care nu l-a absolvit nici marele Stalin, ajuns generalissim, nici mareşalul Jukov.

Este evident că după sutele de vodcă de pe teren pentru toţi făuritorii omului nou, constructor conştient al socialismului, acesta chiar era frumos. Oamenii noi lucrau în fabrici şi pe ogoare, iar o pătură de birocraţi, putregai burghez prin 1950, mâncau banii statului cu salarii bine calculate pentru profesori, care mai dădeau meditaţii, doctori, care aveau dulapurile pline cu cafea, Kent şi whisky, activişti, care mâncau ce le aduceau secretarii de partid de la sate, tovarăşul Bobu, a cărui slujnică primea în antreu ce aduceau înşişi primii secretari din Suceava noastră frumoasă.