Printează articolul
Trimite e-mail
Sângele apă nu se face şi la mai bine de un deceniu de la ultima revedere, 12 fraţi din comuna Straja au stat din nou la aceeaşi masă, chiar în curtea casei părinteşti.
Îi despart mii de kilometri, o parte dintre ei s-a stabilit peste Ocean, în Statele Unite ale Americii, câţiva şi-au căutat fericirea în ţări ale bătrânului continent, iar unii s-au realizat în ţară.
În total sunt 15 fraţi, şase băieţi şi nouă fete.
Ultima oară s-au văzut în 2009, la înmormântarea mamei, însă anul acesta fraţii Popescu şi-au pus în gând să se întâlnească dela mic la mare, pe 6 august, când este prăznuită Schimbarea la Faţăa Domnului.
„În urmă cu un an de zile, ne-am gândit că ar fi bine să ne reunim, cât mai avem această posibilitate. În cele din urmă s-a concretizat acest plan, cu mari eforturi, cu deplasări lungi, grele, pentru că unii fraţi au venit din Statele Unite, alţii din Europa (Spania, Italia, Franţa, Olanda etc.) sau din alte oraşe din România (Bucureşti, Braşov, Constanţa etc.). Emoţii, emoţii, emoţii. Ne simţim bine, ne amintim de copilărie, de toate cele bune”, povesteşte Ionel Popescu, zis Ilie, al şaselea dintre cei 15 fraţi, stabilit momentan în Bucureşti.
„Am crescut sănătoşi, nu ştiam ce e aia spital, la noi în familie nu au existat copii bolnavi”
Dorul i-a adus împreună, iar amintiri preţioase şi secvenţe din copilăria ”la ţară”, alături de părinţi, au fost depănate ore în şir de fraţii Popescu.
„Copilărie ca a noastră nu cred că mai au mulţi, am avut o libertate deplină, totul era al nostru, ne adunam mulţi copii, jucam mingea sau ţurca. A fost foarte frumos, dar şi munca era muncă. Am crescut sănătoşi, nu ştiam ce e aia spital, la noi în familie nu au existat copii bolnavi. (...) A fost o copilărie cu foarte multe aventuri, pădurea este aproape şi era locul nostru de joacă. Ne jucam de-a partizanii şi miliţienii. Făceam două echipe, apoi schimbam rolurile. Jucam şi pe sol şi prin copaci, ca maimuţele. Fiind foarte mulţi şi având doar două camere, pe timp de vară ne adunam în fânar şi făceam pat în fân şi stăteam cinci-şase înşiraţi”, îşi aminteşte Ilie.
Vasile este cel mai mare dintre toţi 15 fraţi. Are 67 de ani şi este stabilit în Vulcan, judeţul Braşov. Povesteşte că de multe ori părinţii îi lăsau pe ceilalţi fraţi în grija lui şi nu de puţine ori a fost luat la întrebări pentru năzbâtiile celor mai mici.
„Toate năzbâtiile pe care ei le făceau, eu eram responsabil. Dar eram şi eu exigent cu ei, ca la armată. Câte şotii au fost pe aici, cred că nu terminăm într-o zi de povestit”, spune Vasile. „Celelalte reuniri au fost în momente nefericite, la înmormântarea părinţilor. Acum e o ocazie de bucurie că suntem din nou împreună, chiar dacă lipsesc câţiva”, a mai completat fratele cel mare.
Mezina este Maria Popescu, între ea şi Vasile fiind 23 de ani diferenţă. Este stabilită în Italia de ani de zile, alături de alte trei surori, cu care are şi cea mai apropiată relaţie.
„Ultima dată ne-am întâlnit aşa de mulţi la înmormântare la mama, în februarie 2009, cu 10 ani în urmă. Foarte rar reuşim să ne vedem, suntem pe tot mapamondul”, spune Maria.
Viorica, al zecelea copil al soţilor Popescu, a plecat în Statele Unite ale Americii de mai bine 30 de ani, acolo unde sunt stabiliţi şi alţi doi fraţi - George şi Eudochia.
„Am hotărât să facem această reuniune să ne mai vedem din când în când, iar cu bunăvoinţă am reuşit. Fiecare am plecat unde am crezut că e mai bine pentru noi, am plecat pentru locuri de muncă mai bune. De aici de acasă am rămas cu multe amintiri din copilărie, jucam fotbal, tenis, ne dădeam cu săniuţa. Am avut o copilărie fericită”, mărturiseşte Viorica.
„Am crescut toţi în două camere”
Printr-un decret prezidenţial din 1977, Nicolae Ceauşescu oferea Ordinul de mamă eroină „tovarăşei” Maria Popescu, mama celor 15 fraţi, aceştia încă păstrând brevetul de la acea vreme.
Mai păstrează şi fotografii vechi cu părinţii lor, unelte tradiţionale pe care le foloseau aceştia în urmă cu zeci de ani (un mai, un jug, un grilaj ”de aproape 200 de ani” pentru geamurile caselor bătrâneşti, icoane etc.), lucruri care le amintesc de copilărie, de bunici, de casa şi curtea unde au copilărit.
Aici s-au născut, au fost crescuţi, educaţi, iar de această casă de la marginea pădurii îi leagă primele lor amintiri, primele emoţii. Este cuibul lor protector, armonios şi trainic, la care se întorc şi unde redescoperă plăcerea libertăţii, a jocului, a solidarităţii.
„Am crescut toţi în două camere, într-una erau trei paturi, în alta două. La fel şi lemnul din casă este foarte vechi, peste 100 de ani. A fost prima dată un grajd de animale care a ars şi lemnul a fost recuperat şi s-a construit casa”, spune unul dintre fraţi.
Pe cât de mare a fost bucuria revederii, pe atât de grea va fi despărţirea, mai ales că nu peste mult timp fiecare va pleca către ţara unde şi-au întemeiat un alt „acasă”. Îşi vor mai alina dorul cu zecile de cadre foto pe care le-au imortalizat cu prilejul reîntâlnirii, cu tricourile de culoarea cerului, personalizate cu numele tuturor celor 15, şi cu amintirea zâmbetelor celor cu care au împărtăşit o copilărie fericită.
