Amintiri din Comunism

DDT-ul a fost un fel de penicilină pentru toate gângăniile care sugeau sângele oamenilor. Ne-a scăpat de păduchi, îndeosebi, şi noi îi înjuram pe imperialiştii americani, adică Scânteia cea bătrână, unde scriau de zor mulţi din cei scăpaţi de păduchi. Şi pe ei i-a dat Dumnezeu, spunea mama, punând eventual rufele cu păduchi la spălat cu leşie. Celebra leşie era şi un fel de DDT. Compusă din cenuşă de lemne şi apă fiartă, suferea un proces chimic care o făcea corozivă şi chiar otrăvitoare. Dacă ţineai mâna mult în leşie chiar te trezeai cu epiderma atacată, roasă, oricât de groasă era pielea mâinii de ţăran. Rezista aproape la orice, mai ales partea cu care era apucat orice, de la mămăligă la sârmă ghimpată.

În acelaşi timp, puşcăriile erau pline de fostele clase burghezo-moşiereşti exploatatoare a omului de către om. Dar puteau fi numiţi oameni bandiţii duşmani ai poporului? Era om, oare, călăul Tito, cel cu barda plină de sângele poporului iugoslav? Printre duşmanii poporului român muncitor, de orice naţionalitate, proletari din toate ţările, uniţi-vă! striga partidul, exploatatorii trebuie lichidaţi, exact aşa scria Scânteia cea bătrână. Printre acei duşmani din puşcării erau şi tineri, inclusiv din satul meu natal, atestat de documente încă din timpul lui Ştefan cel Mare. Erau unii foşti membri ai partidelor burgheze, numiţi generic legionari, alţii rude cu marii călăi ai poporului, chiar de gradul patru. În fine, după 1964, mulţi tineri care au rezistat au lucrat pe şantierele comunismului, fiecare după profesie, unii completându-şi studiile în numele umanismului socialist. Contactul lor cu securitatea era legal, nu erau informatori, fiindcă legea care i-a eliberat i-a obligat să spună apărătorilor cuceririlor revoluţionare cum trăiau, ce auzeau pe stradă, nu la Europa liberă, doamne fereşte! Aceşti oameni, în frunte cu Corneliu Coposu, trebuiau să ia puterea în 1990, cu sprijinul poporului, care să strige „Soarele răsare/ Coposu apare”. Acesta, al doilea preşedinte anticomunist sută la sută, se putea alia cu generalul Militaru, care deja plănuia să pună mitraliera pe foştii activişti şi securişti, supărat că l-au bârfit şi ţinut sub observaţie pentru că avusese relaţii bune cu KGB-ul sovietic, garantul, alături de Armata Roşie, al comunismului românesc, al tuturor profitorilor comunismului, care, evident, trebuiau să aibă aceeaşi soartă cu preşedintele Ceauşescu, cel care ne-a ţinut în frig, dar cu regimul lui alimentar strict şi elementar a salvat pe mulţi de probleme de circulaţie, obezitate etc., făcându-ne şi metroul pentru ţigăniţii români valahi din Bucureşti şi Casa Poporului, pentru mârlanii de ieri şi de azi.

Ei bine, nu s-a întâmplat aşa. Au mai ţipat trăiască democraţia câţiva ţărănişti şi liberali, dintre care mulţi s-au dus definitiv, dar câţiva bătrâni liberali mai trăiesc ca vechii patriarhi şi, mai ales, sunt la fel de porniţi împotriva imperialismului anglo-american, a revanşarzilor şi neocolonialiştilor germani, călăii omenirii, exact cum scriau românii de altă naţionalitate în Scânteia cea bătrână, între anii 1950-1960, când eu trăiam aidoma urmaşilor străvechii civilizaţii de lângă râul Gange. Ea ne-a dat cifrele, de la 0 la 9, aduse de arabi, fără de care nu s-ar fi făcut nici bomba atomică şi plecarea pe Lună. Ne-a dat Mahabharata şi Ramayana, limba sanscrită şi toate celelalte limbi numite indo-europene. L-a dat lumii pe Buddha, un mare filozof şi creator de religie. Aşa că să fim mândri de conaţionalii noştri de origine hindusă, chiar dacă mai fură fier vechi. Fierul nou de la Galaţi ştim cine îl produce. Ce, noi, românii verzi, vorba nu-ştiu-cui, nu suntem urmaşii hoţilor din legiunile romane din Dacia, cum scria Simion Dascălul? Bravii soldaţi, sirieni şi hoţi… Evident, nu cei de astăzi, ci aceia din timpul lui Saul din Tars, care nu a mai ajuns la Damasc…

În altă ordine de idei, am mai amintit odată cum prin anii 1970, în Bucureştiul cel frumos de dinainte de cutremur şi de viitoarele şantiere trăia un scriitor, pe numele lui Teodor Mazilu, care era foarte timid, deşi beţiv notoriu. Sensibil, fragil, boem, la filmarea unui documentar s-a întors cu spatele, din cauza timidităţii, cum a explicat redactorul TV. Teodor Mazilu scria cronici sportive la partide de fotbal, stând în timpul desfăşurării lor la restaurantul Berlin. E adevărat, veneau unii fotbalişti care îl mai informau despre unele episoade. Eugen Barbu, un mare suporter al Rapidului, numit de el Real Giuleşti, semna şi el o cronică sportivă, evident, fiind de faţă la meciul respectiv. Dar scriitorul Teodor Mazilu a scris şi el în epocă un roman, numit Bariera, oarecum în stilul Gropii lui Eugen Barbu. Bariera însemna mahalaua bucureşteană, plină şi atunci de urmaşii unor triburi indiene. Scriitorul cel timid a mai scris şi nişte piese de teatru, dar nu în spiritul realismului socialist, cel puţin în parte. Trebuia să bea şi el şi ciupea bani de pe unde putea. Piesa lui, cu cel mai frumos titlu din dramaturgia românească, se numea „Proştii sub clar de lună”. Parcă am văzut-o odată la TV, căci s-a jucat cu succes în multe teatre. Cine erau proştii? Aici cenzura şi secretarii de partid şi directorii de teatru nu ar fi avut ce răspunde întrebărilor onor organelor de protecţie a poporului. Cine sunt proşti, tovarăşe? Muncitorii noştri, care construiesc socialismul? Niciun cetăţean al republicii noastre nu este prost. Nişte beţivi, ar fi zis tovarăşul Panaitiu, scriitorii ăştia mai spun şi adevărul. Cine-i prost? Uitaţi-vă la inspectorul ăsta general umflat şi încrezut. Nu dau 100 de muncitori pe el. Uite cu ce vine el în Cântarea României, nişte copii cu învăţătorii lor, care lălăie, dumnezeii…