Amintiri din Comunism

Am mai scris despre noua nomenclatură post bolşevică, din prezent. Fii, nepoţi, strănepoţi de activişti, securişti, procurori militari, onor comandanţi şi gardieni din închisorile infernale din vremea copilăriei mele, unde a fost distrusă elita civilă şi militară a României, inclusiv cea ştiinţifică, artistică şi literară, aceştia sunt politicienii care conduc azi scumpa noastră patrie. Ce au făcut bolşevicii nomenclaturişti, de toate naţionalităţile, între 1945-1964, cel puţin? Au masacrat totul, nepoţii lui Iuliu Maniu au ajuns la puşcărie, cred că şi şoferii sau servitorii tuturor politicienilor burghezi, duşmani ai poporului. Cei care scăpau, cu noroc sau din neatenţia autorităţilor bolşevice, sau nu erau pârâţi de primii odioşi informatori, care mulţi sunt în vârful ierarhiei politice şi economice acum, ajungeau în dosarele de cadre ale urmaşilor. La noi, în Costâna, era un cetăţean fost poliţist nu ştiu unde. Ţăranii îi ziceau poliţariu, ăsta era supranumele lui. E adevărat că umbla îmbrăcat nemţeşte, adică domneşte. Poliţariul nostru din Costâna din copilăria mea era un mic funcţionar la cooperativa de achiziţii de produse necerealiere, sau porumb şi cartofi, care mergeau multe la cotele obligatorii. El achiziţiona pentru clasa muncitoare fasole, ouă şi legume care nu se alterau. Scria pe chitanţiere cu creion chimic, pentru care avea un capac de tablă, cum sunt cele de la pixuri, pentru care îl invidiam eu. Nu îi ştiam nici atunci numele de familie. Fata lui, îmbrăcată oarecum orăşeneşte, umbla încălţată vara şi nu avea cămaşă de cânepă, ca toate celelalte fete, când mergeau la prăşit. Dacă învăţa mai multe clase decât trenul, cum făceau aproape toţi ţăranii, adică două treimi, cât cerea legea învăţământului atunci, s-ar fi oprit la problema cu dosarul tatălui său, fost, de altfel, subofiţer pe undeva. Nu ştiu dacă între 1944 şi 1949, când l-am văzut prima dată, nu a avut necazuri cu noile autorităţi bolşevice. Problema este că bolşevicii cominternişti au scos din fosta poliţie absolut toţi salariaţii. Cei cu grade mari (ofiţerii) au ajuns la puşcărie, ceilalţi pe drumuri. La muncă, tovarăşi!

Ei bine, aşa trebuia să se întâmple şi după 1989. Toţi ofiţerii miliţieni, securişti sau militari de la justiţie (ceilalţi au făcut agricultură, canale, drumuri, Casa Poporului etc.) trebuiau băgaţi simplu la puşcărie, printr-un decret revoluţionar semnat de Corneliu Coposu, pentru 16 ani. În 2006 ar fi fost eliberaţi, câţi mai trăiau. Asta conform Sfintei Scripturi, vorba mamei: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.

Dar acest popor nefericit şi greu de cap, vorba lui Ion Creangă, l-a votat pe bolşevicul Ion Iliescu, soarele răsare, Iliescu-apare. Şi a apărut şi i-a salvat pe toţi torţionarii comunismului, la ordinul lui Silviu Brucan, cel mai deştept român din toate timpurile. Şi aşa am ajuns un popor civilizat, harnic, cinstit şi prosper, precum ţările nordice, unde frigul a produs mutaţii genetice, conform teoriei lui Darwin. Toţi europenii ne numesc ţigani, ungurii foşti servitori etc. Nouă nu ne pasă!

Şedinţele de partid din trecutul comunist şi de astăzi se aseamănă în multe puncte, dar şi diferă în altele, semănând mai ales cu cele din epoca de glorie a lui Ceauşescu. Prin anii 1960-1970, deşi nu eram încă membru de partid, ştiu din celebra Scânteie a partidului şi de la TV cum se desfăşurau unele plenare sau congrese la nivel central. Oricum, o şedinţă o începea secretarul BOB din întreprinderi şi instituţii, prim-secretarii de judeţ sau secretarii generali, care au fost trei: Gheorghiu-Dej, Ceauşescu şi, pentru puţin timp, Gheorghe Apostol, de altă naţionalitate. Se propunea ordinea de zi, în cazul în care ne interesează, adică de alegeri în noile organe de partid. Sigur că totul era regizat. Conducătorul şedinţei propunea înfiinţarea mai multor comisii: de redactare a procesului verbal, de centralizare a propunerilor pentru noile cadre de conducere, de numărare a voturilor şi, mai ales, de propunere a desărcinării organului de partid are şi-a încheiat mandatul. Aici, în timpul lui Gheorghiu-Dej, dar şi în primii ani ai lui Ceauşescu, după citirea rapoartelor, după încheierea discuţiilor propuse de un comunist devotat, pregătit special, conducătorul şedinţei, care era desemnat şi el de şeful care citise raportul, propunea desărcinarea organului care şi-a încheiat mandatul şi dădea cuvântul preşedintelui comisiei care făcea propuneri pentru noii şefi, care de regulă erau tot cei vechi. La anumite nivele de organizare a PCR se făceau propuneri dirijate direct din sală. Dar exista un moment psihologic. Cred că şi Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, până prin 1970, au avut o scurtă perioadă de fior… Pentru câteva minute, sau chiar zeci de minute, nu mai erau şefi. Dacă congresul sau plenarele, în timpul lui Gheorghiu-Dej, ar fi avut câteva momente bune de nebunie şi ar fi propus alţi conducători? Stalin a păţit asta prin 1930 sau 1934, când secretar general al PCUS a fost ales Kirov. Stalin a propus renumărarea. Evident, în timp, toţi membrii au fost trimişi în Siberia. Congresul nu a fost anulat, ci doar rezultatul votului, adică a fost inversat, ca la alegerile noastre parlamentare din 1946. De atunci datează celebra lui zicală: nu e important cum se votează, ci cum se numără voturile. În scurt timp, şi comisia de inversare şi membrii congresului au ajuns în Siberia, adică pe lumea cealaltă, după credinţa creştină. La nivel înalt, încă din 1946 Gheorghiu-Dej a folosit metoda democratică a alegerii secretarului general de către Comitetul Central al partidului. El, iniţial, era ales membru simplu al CC. Sigur că trecea un timp până se întrunea CC-ul şi se alegea secretariatul, biroul politic, comisia de revizie etc., dar în primul rând secretarul general.