Amintiri din Comunism

Pe unele le-am pierdut eu, pe altele le-a pus mama pe foc, când îl aprindea şi lemnele erau verzi. În copilărie, am citit singura carte de Sadoveanu, un volum de evocări, minunând-o pe mama cu lampa pe care o mutam în apropierea cuptorului, unde mă retrăgeam pentru somn. Cuptorul iarna era rece, evident. Se mai încălzea puţin soba, unde mă jucam cu sora mea când eram mici cu soldăţeii de plumb aduşi de o mătuşă de la Bucureşti. La moară, cum am mai spus undeva, mă uitam ca la o expoziţie cu afişe făcute în epocă, caricaturi ale călăului Tito cu barda însângerată.

Oraşul străvechi Suceava era la 12 km de noi, direct prin pădure, Mihoveni, Şcheia şi dealul Zamca, golaş, cu iarbă, pe care păşteau vara oile şcheienilor. Pe la 8-9 ani am mers prima dată cu mama la târg. Apoi, când ea mergea singură cu câte ceva de vândut, o aşteptam să vină cu bunătăţi, dar ea avea nevoie de bani. Mai târziu, pe la 12 ani, am mâncat prima bomboană. Era şi normal, bomboanele erau burgheze, mânca numai domnul Goe, plus dulceaţa pe care n-am văzut-o decât mult mai târziu. Cine mai face acum dulceaţă? De mâncat n-am prea, vorba lui Creangă. Uneori, la Botoşani, îmi cumpăram câte un borcan de şerbet, reţetă veche turcească. Dulceaţă făcea şi mama, uneori, din prune verzi fierte, plus puţin zahăr. Era o dulceaţă acrişoară, chiar acră, dar cu mămăligă rece era grozavă. Şi din cireşele amare aduse de pe câmp, din foste livezi cu arbori fructiferi, părăsite de secole, poate. În pădure, erau şi câţiva cireşi sălbatici, gigantici pentru un copil. Nu puteai ajunge la vârful cu frunze şi cireşe, nu putea nici vecinul meu, Ilie, care se urca în fagi netezi câte 20 de metri, până la craci uscaţi, căţărându-se precum cei ce reparau pe stâlpi liniile telefonice. Oare mai există reţelele telefonice? Cred că da, e vorba de un obiectiv militar în caz de război, doamne fereşte, spunea mama, a murit tatăl meu în primul, a murit tatăl tău în al doilea, oare o să mergi şi tu la război? mă întreba ea îngrijorată, prin 1960-1965, când se împlinea sorocul de 20 de ani de la cel de-al doilea. Şi chiar era să înceapă un război nuclear pe atunci. Mama ştia demult de bomba atomică, era deja în folclor, ca DDT-ul, moartea păduchilor şi ploşniţelor, fără de care ne mâncau aceste lighioane chiar dacă se fierbeau rufele cu leşie şi se dădea cu gaz pe grinzile tavanului. Bunica se întreba cum rezistă puii de păduchi, lindenii, numiţi oarecum domneşte, în cenuşa clocotită în care se dizolva totul ca în soda caustică, care şi ea se folosea degeaba. Vin de sub piele, spunea vecina noastră Domnica Goian, şi ea văduvă de război, adică cu un bărbat dat dispărut. Putea veni peste 10 ani, dacă mai trăia în URSS, dar un om din Costâna l-a văzut bolnav prin Basarabia, unde mânca coceni de varză. Avea dizinterie, preciza el, folosind cuvântul orăşenesc, cred că a murit, Dumnezeu să-l ierte! Liţa Domnica plângea ce plângea, apoi mergea la treabă. În acei ani luminoşi ai socialismului, partidul începuse construirea canalului Dunăre-Marea Neagră. Gheorghiu-Dej l-a oprit şi, cu toate crimele comise de partid, a murit în patul lui, adică în vila de la Snagov, adus de la spital. Ciroza l-a dat gata la 65 de ani. Trăise destul, în fond. Dacă mai trăia, cine ştie cine-l mai urma, prin 1975-1980 chiar, poate nu Nicolae Ceauşescu, blestemul nostru naţional, care a făcut totul, adică canalul, Transfăgărăşanul, Porţile de Fier, metroul, uzinele şi fabricile glorioase, pistoale mitralieră sub licenţă, TAB-uri de producţie proprie, sondele din Marea Neagră, dispărute demult. A inaugurat epoca de aur şi a hrănit românul cu mâncare călugărească, ca la hinduşii de lângă râul sfânt Gange. Şi acum avem 6 milioane de pensionari vânjoşi şi rumeni, care mănâncă şi joacă şah sau table în oraşele patriei, în parcuri. Ţăranii, cu îmbrăcămintea nemţească de după colectivizare, muncesc până vine moartea după ei, pe câmp, pe drum, la moară, la crâşmă etc. Nimeni nu-i mai plânge. Îngropaţi mai repede hoitul, spun unele babe sensibile la mirosuri, Dumnezeu să-l odihnească! Nu să-l ierte, ţăranul de-abia mort se odihneşte, fără nicio pauză de pensionar. Ce penzionar? mă întreba râzând unchiul meu Nicolae, cu peste 20 de ani în urmă. Acum are peste 90 de ani, l-au întărit şuieratul katiuşelor la Cotul Donului, unde l-a văzut chiar pe Antonescu, după cum povestea. Poate era Hitler, îl luau peste picior unii în tinereţe. Hicler a murit demult, completa altul.

Tinereţea mea revoluţionară de la 20 de ani de la Botoşani, raionul Botoşani, regiunea Suceava, se desfăşura paralel cu lupta pentru colectivizarea agriculturii, cum am văzut. Primul secretar al regiunii de partid, tov. Ene Ţurcanu, colabora strâns cu preşedintele Sfatului popular regional, tov. Emil Bobu, destul de tânăr pe atunci, promovat din procuror militar cu curs scurt (cacofonie admisă) de ştiinţe juridice la Iaşi, la care majoritatea cursanţilor erau luaţi de la şaibă. Pe atunci, activa la Comitetul regional de partid un tovarăş Pînzaru, străin de satul meu, care a locuit în vila de pe str. Vasile Bumbac de lângă fostul sediu al Cabinetului de partid, sfinţit de un tovarăş arhiepiscop, care şi-a mutat acolo locul de muncă, pe care-l putea ocupa şi înainte de 1989.