Amintiri din Comunism

Dar de ce oare puteau merge în SUA, pe lângă sectanţi, biserica mamii lor, vorba colonelului Dimitriu, şi corifeii realismului socialist? De ce n-a mers şi maestrul Sadoveanu? N-a mers maestrul, în afară de URSS şi China. Clasicii realismului socialist erau în cărţile copilăriei mele şcolare, pe care mama nu a prea agreat-o, dar m-a lăsat să merg la ore, cu haine încropite de bunica, aşa încât treceam iarna cu urechile degerate, care se desprindeau în bucăţi, cu degetele de la picioare şi mâini la fel de degerate, plus că dimineaţa nu prea aveam ce mânca, atenţia specială acordându-se vacii, oilor, porcului, chiar şi amărâtului de câine, atât timp cât l-am avut. Eu mâncam, sau sugeam pe post de bomboane, din care nu gustasem până la 12 ani, ţurţuri de gheaţă de pe streaşina casei. Cam aşa trăiam noi, copiii ţăranilor mijlocaşi şi săraci. Chiaburii cu mult pământ le mai dădeau de mâncare dimineaţa copiilor, dar nu în mod special. Ei aveau multe vaci, cai, oi, porci, de care, evident, se ocupau de pe la orele 5-6 dimineaţa. Copiii căutau singuri, în general, mămăliga rege şi, dacă găseau brânză de oi sau lapte acru, chişleag, sau chiar un cartof rămas de seara, era bine. Clasicii amintiţi trăiau în Bucureşti, scriau balivernele lor în case de creaţie, la Mogoşoaia sau castelul Pelişor, plus palatele din Bucureşti, din staţiunea Vasile Roaită de pe litoral şi de pe unde a mai înţărcat dracul copiii. Acuma vin iarăşi unii sau unele, care n-au crăpat, vorba ţăranului analfabet şi otrăvesc conştiinţa tinerilor elevi, care, evident, nu se prea omoară cu învăţătura. Eu ştiam pe de rost toate poeziile din manuale, inclusiv Luceafărul şi Minerii din Maramureş, mai puţin Silvester Andrei salvează abatajul. Şi aşa s-a construit socialismul, cea mai dreaptă şi avansată orânduire socială, ultima, după Marx, după ea urmând să vină, în consecinţă, potopul. Mama, autoarea celebrei lozinci stomacul n-are oglindă, spunea clar vara: copiii, cu măligă rece, să mănânce în straturile cu legume. Codiţe de ceapă, usturoi, uneori scoteam şi morcovi. Castraveţi, roşii sau pătlăgele nu mâncam. Şi scotea bunica nişte pătlăgele mari şi roşii, dar nu mergeau cu mămăligă. Sarea era de bază, usturoiul pisat la fel. Fructele erau mâncate de mici cu bucurie de copii. Pe câmp, când mergeam cu vaca, mâncam frunze de măcriş, cot la cot cu animalul. Alături erau tufe de strigoaie sau beladonă, pe care nu le mânca nici vaca, nici dacă ajungeau uscate în fân, iarna. Ştie vaca ce ştie…

Probabil că şi tovarăşul Bobu şi tovarăşul prim-secretar Ţurcanu, în acei ani sau mai înainte, la Văculeşti şi Adâncata, mâncau frunze de măcriş, împreună cu vacile. Şi ei i-au citit pe Eugen Frunză şi Nina Cassian (pseudonime, evident). Marii proletcultişti aveau cu toţii pseudonime. Ca şi Arghezi, mistic, reacţionar, dar care a scris poezia pamflet Baroane, adresată lui von Killinger, nu Kissinger. Mareşalul, furios, l-a trimis la Târgu-Jiu. Dar maestrul Arghezi a mai făcut puşcărie, prin 1920, împreună cu Ioan Slavici, care a scris Închisorile mele. Amândoi susţinuseră ocupaţia germano-bulgaro-turcă de la sfârşitul dezastruosului război din 1916. Românii, de la daco-sciţi sau sarmaţi, până la Stalingrad, au dus războaie pierdute, cu excepţiile lui Ştefan, Mircea şi Mihai, care au mai obţinut şi victorii. Chiar şi Vlad Ţepeş. Cei doi scriitori voiau să cam dispară România. Arghezi voia ca nemţii să ne facă harnici, curaţi, cinstiţi, oameni de cuvânt, ca ei. După 1955 s-a vândut total comuniştilor. Slavici voia Ardealul realipit nu Ungariei, e adevărat, ci direct Austriei. Dar ADN-ul acestui neam misterios a acţionat implacabil: a câştigat războiul, întâi la Paris, apoi a câştigat ce se putea, în 1947, tot la Paris, cu acordul generalissimului Stalin, şi a rămas o ţară destul de mare pe harta răsăritului Europei, un imperiu, spune Vladimir Voronin. Dar, mai ales, a asimilat toate neamurile venetice, vorba lui Eminescu, sau aproape toate. Cei ce s-au dus în timpul comunismului vin înapoi, cu excepţia basarabeanului Paul Goma, un român adevărat, totuşi. Aşa se face că au venit şi clasici ai realismului socialist, din ţările imperialiste de peste ocean şi din alte ţări calde. România e frumoasă, mai are copaci, cam la jumătate faţă de 1988, anul de referinţă neagră al epocii de aur.